Suna ceasul ! Am si uitat de ce ! Il opresc si incep sa procesez. Parca era o zi importanta azi. Dar parca tot as mai dormi nitel. Ea doarme langa mine, ca un prunc ce a lasat in urma toata agitatia pentru o lume a linistii. E o alta persoana de care imi e la fel de drag ca cea din timpul zilei. As vrea sa o iau in brate si sa o umplu de sarutari ca sa se trezeasca usor enervata, sa imi dea un sarut adormit si sa se intoarca la lumea viselor. Azi nu fac asta totusi. Nu vreau sa o trezesc. Vreau sa o las sa doarma cat mai mult posibil ca sa fie trista cat mai putina vreme. De as putea as vrea sa plec si sa ma intorc pana se va trezi in zori. Sa ii povestesc totul cu un zambet si sa pot incepe cu “uite ce-am facut cat ai dormit”. Nici nu mi-ar fi simtit lipsa. Azi plec departe si o las acasa cu grija mea. As vrea sa o pot lua cu mine si as vrea sa raman aici. Sa raman in patul asta cald cu toate cele lucruri ale mele ce le stiu aproape. Dar intr-un fel tocmai de asta vreau sa fug. Sa ma indepartez de tine lume a mea ca sa te vad mai bine.
E cam patru dimineata. Pe de alta parte am o neliniste in picioare. Trebuie sa fac ceva neaparat. Trebuie sa fac ceva ce imi doresc de multa vreme si de care acum, cand i-a venit randul parca nu mai am chef. Trebuie sa o iau din loc. Trebuie pentru ca vreau. Acest “trebuie” imi pare deja mult prea imperativ, mult prea serios, mult prea oficial. De parca o mana m-ar impinge. In fond plec in concediu. Si o fac numai pentru ca asa vreau eu.
Si totusi somnul e asa de dulce… Ma trezesc alene. Aseara a fost si greu, am stat cu frate-miu la… sa zicem discutii bahice. Nu puteam sa vin sa ma odihnesc si eu ca un om responsabil? Dar nu, responsabil de eram nici macar nu ma gandeam sa plec undeva. Pe litoral la noi sau la greci nu era suficient de bine ? Se pare ca nu mai e suficient. Imi fac o cafea si o beau mormaind. Ma mai asteapta si aia doi la pravalie. Ii gasi cheful de condus… Uite ca deja au inceput sa dea mesaje. Au ajuns acolo si mie imi tropaie inca motanii zilei de ieri la mansarda zilei de azi. Mai incet baaa ca darmati bibelourile de prin capsorul meu. in sfarsit sunt imbracat si la usa. M-au intrebat oameni: care ti s-a parut cel mai greu moment dintr-un drum lung ? Locul de care ti-a fost cel mai greu sa treci? Ei bine, e un loc mare si negru, o gaura intre prezent si viitor, intre casnic si salbatic intre acasa si acolo. Este un loc cu cheie. Pe care o am. Dar cel mai greu e sa invart cheia si sa pasesc peste acel loc groaznic: pragul propriei usi. A fost ruperea de ceea ce sunt in viata civila, de ai mei, de locuri mele. Ruperea de prezent. Intrarea in atemporal. Intrarea in faurirea memoriilor prin fragmentarea de timpul continuu si monoton al vietii “normale”. Acest apendice al vietii, numit: altceva, concediu, drumetie, extraordinar, excursie si in cate alte moduri poate incepe numai prin sfaramareea prezentului in varianta sa confortabila. Poate incepe numai prin rupere. Am facut pasul. In usa liftului am inteles conditia primita de biblicul Lot de a nu mai arunca nici macar o privire in urma-i. Din usa ma priveau ochii de care ma indragostisem acum vreme. Acum au lacrimi ce-mi par grele ca pietrele si pica numai pe inima mea. Intotdeauna am vrut sa ii vad razand si acum tocmai eu ii fac sa planga. O ancora se agata de suflet. M-am intors pentru un ultim sarut din urmatoarea luna. M-am intors si nu as mai fi plecat. Precum sotia lui Lot as fi putut ramane o vesnicie incremenit in admiratie. Aceeasi ochi , acelasi suras pe care am vrut neaparat sa il cuceresc numai pentru mine, acea femeie A MEA o lasam acum in pragul usii cu o lacrima scurgandu-se incet. Am incercat sa zambesc ca sa dau o nota optimista si am tras de usa liftului.
Am luat-o din loc. Elevatorul asta se comporta acum ca niciodata. Nu mai merge pe verticala. Merge peste lumi, spre necunoscut. Ma scoate din casa si ma arunca in strada ca sa plec departe. E un fel de teleportator al naibii ce imi schimba pentru moment grijile. Cand ajung la parter incep sa intru in starea de necesitate. In starea de alerta ce nu ma va lasa pana nu ma voi intoarce la caldura caminului si la iubirea nevestei. Afara e inca devreme. Mult prea devreme. Orasul este in starea de trecere. A betivilor spre somn si a primilor oameni spre munca. Dinspre noapte spre zi. Autobuzele insa nu trec inca. Pana si ele sforaie din turbine si chiulase prin garaje. Si aia doi bat din picior. Niste El Zorabi ai zilelor noastre. Reusesc sa gasesc un taxi. Soferul e pus pe vorba si incerc sa ma dau de dupa vorba lui sa mut si eu gandul. Ce stii tu omule ce in sufletul meu ? Pe de alta parte, cati ca mine oi fi dus tu incolo si in coace fara sa stii macar?
Dupa 10 minute de la sosirea la pravalie sunt gata de drum. Incuiem si plecam. Harley-istii o iau in fata si pe centura Bucurestiului deja ma bucur ca au mers cu mine. Imi e somn. Tare. M-as opri, as alunga cainii de pe marginea drumului si m-as intinde acolo inca vreo doua ore. Si drumul e destul de monoton, aglomerat si mai e si intuneric. Mergem linistiti in coloana si mintea deja a inceput sa-mi roada intrebari, panici mici. Unde am plecat asa adormit ? Ce ma fac? Planul pentru azi e extrem de lung si eu dorm pe mine de la prima ora? Acum o luna am fost la Istanbul sa iau viza uzbeka si am vazut ca se poate face drumul asta dintr-o singura bucata. Nici nu pusesem piciorul pe pamant bulgaresc. Intre timp a aparut acel puci turcesc, Istanbulul s-a umplut de tancuri si deja nu imi mai pare o idee buna sa ma opresc acolo. Multi prieteni socoteau ca ar fi fost si mai desteapta o varianta in care un ferryboat m-ar fi transportat direct la Batumi. Dar daca ar fi sa ma iau dupa buletinul de stiri, as sta acasa. Turcia are puci, Armenia lovitura de stat, Iranul e Iran, Turkmenistanul cica ar fi inchisa aproape precum Korea de nord …. si tot asa …Bine ca motoretul nu se uita la stiri si nu se impotriveste catusi de putin planurilor mele.
Zorile ni se arata peste Dunare si ultima speranta de a motai, coada ce era acu o luna in vama, de data asta lipseste cu desavarsire si trecem prin vama ca prin branza, Ce o sa imi mai lipseasca modul asta de a trece vama! Bulgaria e la fel ca si in alte dati, vorba cuiva “o Romanie cu altfel de tractoare”, asa ca inaintam molcom, trecem si de Veliko si patrundem pe ceea ce eu numesc Cheia bulgareasca. Incep sa ma trezesc. Incep sa imi aduc aminte cu ce se mananca motoretitul asta. Las Harley-urile putin in urma si incerc sa imi calculez drumuri printre curbe si sa vad capete de curba amestecate cu dealuri si paduri. Paduri verzi. Paduri compacte, parca de nepenetrat. Imi pare ca alerg dupa Alice prin padurea ei fermecata. Si avusei impresia ca palarierul ma depasi. Era calare pe un Harley. Tu fata, tu Alisa ! Unde alergi asa ? Imi arunci o privire si o tulesti dupa un colt de stanca bulgar. Stai nitel la o vorba. Stai mai ca ma obosesti si mai tare. Am venit pana in padurea asta a ta si acum fugi ? Stiu, da, am gresit data trecuta, am fost pe la Hansel si Gretel si le-am vazut casuta comunista in forma de OZN de la Buzludja, dar era in paragina.
Eram curios. Acum am
trecut prin poarta de sub lume, m-am aplecat sa nu lovesc Velikoul cocotat pe tunel. Am venit si cu doi zmei cu mine. Poate de ei iti e frica ? Nu e cazul. Sunt baieti buni. Numai imaginea e periculoasa. Dupa fie ce curba disparea cate o Alice. Dintrodata visul se intrerupse. Lumea statea. Toti bulgarii cred ca venisera sa o vada pe Alice. Am depasit coloana vazand deja fulgerele din privirile drept statatorilor in coada. Si ajunseram in fata. Si nu o vazuram pe Alice. Fusese doar fetita cu chibrituri in zona. O mica trasura autopurtata scotea ultimul norisor de fum. Un cal de cursa intr-o valvataie. O carcasa, un animal ce si-a gasit sfarsitul intr-o margine de drum. o imagine a sfarsitului de vis, de drum. Pompierii stersesera orice urma de foc laturalnic si in urma lor din mica masina frantuzeasca ramasese numai o carcasa descarcanata, fara sperante de zile mai bune.
Imaginile astea nu sunt de filme americane. Nu au cum sa aiba happy end. Imaginile astea nu sperie prin existenta, ci sperie gandul. Sperie posibilitatea. Si mai ales sperie imaginatia. “Ce s-a intamplat ?” ar fi fost probabil prima intrebare daca stiam bulgara. Dar probabil raspunsul primit ar fi fost scurt, la obiect, referitor numai la ceea ce s-a intamplat atunci si acolo. Nimeni din cei de fata nu il vad pe Vasili cumparand masina asta mica. Cat de mandru era de ea. Mergea cu ea seara cale de doua sate numai ca sa o vada pe Hrista. O privire numai primita de la ea , numai un zambet. Ochii negrii de-i sclipeau, el stia ca numai pentru ca inima sa i se lumineze au sclipit. Si dupa ce plecau inlantuiti in atingerea noptii, soptindu-si vorbele lor si numai ale lor, se pierdeau cu micul Peugeot de lume si de tot intr-o padurice fermecata. Si numai ei erau acolo.. Si numai sufletele lor stiau cat de mare era acea masina,. Ca acolo incape o lume intreaga, lumea lor. Si acum ? Totul s-a terminat. Toate cuvintele si-au pierdut sensul odata cu acel “eu plec” al ei. Ea a plecat cu altul. Vasili ramase numai cu mica masinuta ce deveni neincapatoare din cauza amintirilor. A venit in padure inca de ieri si s-a plimbat pana cand nemaiputand indura durerea, de dimineata,, insasi masina se aprinse spre a narui orice urma a ceea ce a fost.
Eu va inteleg durerea dar nu e cazul sa exageram. Am un program de tinut. Proptesc motoretul pe cric in mijlocul drumului si merg la primul pompier vazut. “Neica am de drum lung azi, lasa-ne si pe noi sa trecem.” El ca nu, ca tre sa vina politia si sa constate. Practic tot puhoiul asta de masini oameni si unelte si ce o mai fi fost il astepta pe Garcestev, politaiul bulgar? “Hai ba nene ca ma prinde noaptea pe drum … ” Pleca, se uita la mine si i se facu mila. “Unde mergi nene ?”, ” Dincolo de Stanbul tre sa ajung azi.” “Hai treaca de la mine! Stai sa imi strang furtunele si sa mergeti incet ca e lume iesita pe strada ca la revolutie.” Si trecuram. Pe partea asta parca gasiram si mai multe priviri trasnitoare in plina zi cu soare.Revenim la contemplare si la vanarea Alicei, la bucuria drumului, la miracolul motociclismului. Ia o curba! Iete un deal! Uite cat ii de verde in fata! Mai serveste o curba. Pana la urma am servit si o cafea. La crasma nu in mers. O crasma care de fapt era motel care de fapt era parc auto care de fapt era foarte galben. Ce trancaneala a mai iesit si aici. Gasira mobretii interlocuitori de seama. Cateva batrane doamne cu doua roti zaceau pe post de pitici de gradina pe terasa locului. Lasai sporovaiala in legea ei si adormii ca un erou dupa lupta. Am intrat intr-o stare de liniste. Nu prea pot sa o explic. Dar ma oprisem. Ma simteam in siguranta alaturi de doi buni prieteni si nu se va intampla nimic. Am lasat capul pe spate si pentru cateva minute am revenit acasa. M-am simtit iar intre cearsafurile curate, simteam miros de cafea si se facu liniste. M-am intors intr-o parte sa o iau pe draga mea in brate dar ea fugi. Auzi si o voce necunoscuta. Ma uit naucit in jur si realizez ca … dorm pe o canapea intr-o carciuma in creierul muntilor bulgaresti.
Gata. Am iesit din acvariu. Plasa de siguranta a cazut si de acum ce va fi , se va intampla. .La o rascruce de drumuri din mijlocul lui nicaieri eu fac dreapta si baietii merg inainte. Programul lor prevede plaja pentru ziua de azi, in timp ce eu mai am vreo 500 de kilometri de aici incolo. Si ii mai am pe aia mai lungi, de autostrada. Ne luam la revedere, ne facem cateva poze si o luam din loc.
De acum se termina limba romana, de acum sunt pe cont propriu. Abia de acum incep gandurile. De la “Hai ba Felipe mai repede sau pe unde or vrea astia sa mearga nu inteleg” gandurile-mi trec la vami la numarat kilometri si posibilitati.. Trec in Turcia cu gandul la nenorcita aia de taxa de autostrada. Sunt decis sa platesc si amenda capatata data trecuta (in valoare de vreo doua beri). Imi e frica numai de masuri nastrusnice impotriva-mi care sa ma intoarca din drum, sa ratez totul inca de la plecare. Un fel de Piticot in care fugim de casuta cu “inchisoare”. Despre ce inchisoare zici tu acolo ? Vorbesti de funie in casa spanzuratului ? La astia tocmai ce au fost arestati vreo opt mii de oameni si tu zici de inchisoare ? Acum vreo luna am fost pe aici si totul era linistit si in afara de un nene care vroia sa imi faca pantofii nu m-a alergat nimeni. Parca nici de data asta nu prea vreau sa fiu alergat prin Istanbul ca Brancoveanu la inalta poarta, asa ca decid sa trec pe langa si sa ma opresc la Bolu. Pe langa e relativ aici pentru ca inseamna oricum prin centura ajunsa destul de in oras si pe podul de peste Bosfor ce deunazi era plin de tancuri.
De treci codriii de arama de departe vezi albind. E clar ! M-a batut soarele-n cap si m-am tampit complet. Unde oi fi vazut eu codrii la astia nu stiu. Doar o cultura de orez cand am intrat in tara de am crezut ca am nimerit la chinezi. Orasul asta al turcilor se vede de departe. Zeci de kilometri in care de nicaieri incep sa apara masini. Si nu cate una cate doua,, ci cata frunza , cata iarba. Ienicerii sunt peste tot. Trebuie sa spun din capul locului ca nu sunt agresivi. Nu sunt rai. Nu reusesc sa le citesc incruntare sau vreo crispare pe fata. Asa sunt ei multi si asa merg ei buluciti. Eu mi-s Gogu corectu’ si incerc sa stau in coloana. Cat ma uit in zare insa vad numai masini. Ma apuca o disperare usoara. Usoara doar pentru ca nu am timp sa gandesc. Nu are timp sa creasca . Trebuie sa intru in priza. Trebuie sa ies din starea de autostradeala si sa intru in alerta. Stiam ca umblatorii pe doua roti folosesc banda de urgenta. Dau sa ma bag si eu. Imi iau doua claxoane scurte si din scurt de la doua motorete si apoi un ditamai girofarul in mecla. Zic, pana aici imi fu! Macar de-o amenda mi-o iau de data asta. Dar nici tot gandul asta nu apuca sa intre in cap ca purtatorul de girofar trecu in tromba pe partea de urgenta si in urma lui alte motorete chinezesti. Imi facuse doar semn sa nu stau in calea uraganului ridicat de girofar. Bag mastodontul printre gazelele zbarnaitoare si ii dau si eu bice. A sta cu ochii in patru aici prinde alta valoare. Mi-ar trebui inca vreo patru doar ca sa vad ce se intampla in fata. Si nu vorbesc de peisagistica. Vreo doi trei ochi ar fi buni si model soacra ca nu o data am fost impresurat pe nesimtite de motorete. In general pe banda asta se merge. Se merge tare. Mult prea tare. Eu unul merg cu vreo 80 de kilometri la ora si sunt cam la capitolul “alte obstacole de ocoiit”. Ii mai prind pe naravasi pe la bretelele drumului unde abordarea difera: Gogu-girofar incepe sa faca galagie sa i se faca loc in timp ce musculitele ocolesc putin ambuteiajul si isi continua drumul. E dus la rangul de arta abstracta ce se intampla. Motoretele astea sunt fascinante. Obosesc numai urmarindu-le cu privirea. Strang din dinti din maini si din ce mai gasesc de strans dar tot nu pot sa ii urmaresc. Pur si simplu cat clipesc eu , ei dispar. Am timp numai de o usoara parere de rau pentru cei din masini si imi jur in barba sa nu vin la turci pe patru roti vreodata. Pe undeva simt o oboseala, dar nu am timp sa ii dau crezare. Si de respirat, respir o data la 5 minute, clipitul l-am rarit ca sa nu pierd actiunea si rasuflarea imi pare un eveniment in sine. La una din intersectiile astea aud claxoane multe. Ma uit mai atent si toti motoretistii aia il claxonau pe unul din girofarei , ca intre timp mai aparuse unul. Pasa-girofarel nu mai avea unde inainta si ii tinea in loc pe agitati. Nu imi vine s cred, astia mici sunt suparati pe girofar. Pana acum nu prea am auzit claxoane lungi, majoritatea sunt scurte si numai de avertizare dar acum erau lungi si nervoase. Era prima data cand ii vedeam nervosi pe ieniceri. Si erau nervosi tocmai pe masina cu girofar. Se dadu un autobuz la o parte si trecuram cu totii mai departe cu lumini coloarate sau nu. Acasa imi faceam planul ca pe podul cel mare sa opresc sa fac o poza, sa pun pe Preafacatorul de imagini sa isi faca treaba. Ce vorbesti frate? Nici nu stiu daca nu cumva uitasem sa respir cand am trecut. Incordarea fu atat de mare ca nici nu am realizat cand am trecut calare in Asia. Suficient au venit mongoli si tatari si alti Hani calare incoace, mai trece si un romanas incolo, calare intr-adevar tot pe un asiatic. Toata agitatia asta tinu vreo doua ore si vreo 80 de kilometri. Cand am oprit la o benzinarie avusei impresia c-am ajuns la Rovine in campii. Jumate din masini oprisera in benzinarie. Impropriu spus “in benzinarie” ca de mult nu mai era loc in parcare si impropriu spus “benzinarie” pentru ca era “cu de toate” , inclusiv moscheie. Cand am oprit motorul si m-a lovit valul de adrenalina in retragere, am inceput sa tremur. Am baut cam toata apa pe care o aveam la mine si nu am putut sa mai iau altfel de merinde ca nu avusei loc nici sa intru in magazin. De aici mai am vreo 200 de kilometri pana la Bolu dar deja se face tarziu. Ziceau aia pe site-uri ca inchid cam pe la ora … asta. Sper sa gasesc macar un gard saribil sa pot sa pun cortul.
Cand am ajuns in zona Bolu deja se lasase seara. Facusem peste 900 de kilometri in ziua respectiva. Nu vroiam altceva decat sa iau o bere, doar asa in semn de fnal de zi pentru ca nu cred ca as fi fost in stare sa o termin. Poate ca o sorbitura ar fi fost suficienta, Un marcaj, o bariera a zilei de motocilit. GPS-ul imi arata undeva spre dreapta n parcare, in spatele unui magazin. Nu am inteles ce vrea sa spuna si am decis ca a innebunit. Zic sa merg spre oras, poate gasesc pe acolo poarta sau drumul spre rezervatia asta. Si asa m-am dus bou si m-am intors vaca si nu am inteles pe unde e intrarea si nu am reusit sa ma opresc pe nicaieri. Am ajuns iar la magazinul cu drum in spate si am descoperit ca ala ar fi fost drumul meu dar gardul mare dotat cu poarta incuiata mi-au stat in cale. In oboseala de cauza am intrebat de un hotel si am fost trimis vreo 30 de kilometri inapoi. Am ajuns asadar intr-o parcare dotata cu hotel si mall si benzinarie si cu tot , mai putin cu bere. Asa ca am mancat si m-am bagat la somn in modul trist, nu inainte de a schimba planul pentru maine : Amasya trebuia sa fie numai o oprire scurta dintr-un drum pana la Trabzon, dar a devenit destinatia zilei de maine.
Bun. Acum ca te-ai pornit sper sa te tina cheful de scris. Mie imi place.