Share Button

dscf0062E a doua zi şi deja sunt obosit ca un câine după o cursă cu propria  coadă. Eu mi-am alergat visele verzi pe pereţii cu cai ai ăstora … sau nu era aşa ? Nu ştiu cum era, că m-a tâmpit toatâ noaptea vecinul ascultându-l pe Erdogan cu televizorul la maxim. Poate vroiau sa acopere sforăituri, că erau o mie în cameră, dar mie mi-au adus aminte mai degrabă de momentele decembriste de pe la noi. De modul în  care căteva zile şi la noi s-a trăit numai prin televizor de ziceai că e un meci de fotbal interminabil. Atunci televizoarele din România au fost testate. Au funcţionat zile întregi. Ne trezeam şi ne culcam cu platoul 4. Eram mic dar simt acum la vecinii de pe aici cam aceleaşi sentimente. Cel mai important ar fi incertitudinea. Forţarea cotidianului la nivel de stat este ceva realmente terifiant. Nu ştii dacă mâine va trebui să fugi şi dacă va trebui să o faci în ce direcţie să o iei. Nu ştiu exact ce s-a întamplat în Turcia între cele doua vizite ale mele. Tot ceea ce pot să spun este ceea ce văd în comportamentul, privirea şi gesturile celor pe care îi întâlnesc mai mult sau mai puţin în treacăt. Unii sunt tacuţi într-un mod forţat, determinat poate de frică. Alţii sunt neverosimil de veseli şi agitaţi de parcă ar fi câştigat la loto. Ca străin sunt tratat bine. Nu pot să mă plâng. Nu m-a supărat nimeni. Dar modul ăsta de a trata bine pare mai mult obligaţie de serviciu decât ospitalitate. Îţi aduc o cafea la restaurant şi apoi fug în faţa televizorului. Eu îmi văd de treabă ca şi cum nimic nu s-ar întampla. Nu vreau să nimeresc în mijlocul vreunei probleme pentru că deocamdată am alte dude pe cap.

Azi ies de pe autostrada asta. Mi s-a luat rău de ea. Nu mai e aglomerată dar e al naibii de plictisitoare. Simt cum îmi rămân mâinile blocate în aceeaşi poziţie. Toate gândurile îmi trec prin cap şi nici nu pot măcar să le urmez. De câte ori încerc să alerg un gând, se transformâ în vis şi încearcă să îmi închidă pleoapele. Ei, asta nu vrem ! Câmpii aproape şi dealuri în depărtări. Nimic altfel decât un drum spre Constanţa să zicem. Of munţii ! Ce aţi făcut cu munţii ? Acum, că părăsisem autostrada am zis că se va mai undui drumul. De unde ? Mă înnebunesc turcii ăştia cu drumul naţional. Zici că ai scăpat de linia prea dreaptă şi dai de drumul robilor.  Ăsta e mai drept decât autostrada, are câte 2-3 benzi pe sens şi se merge cu 120 de km la oră. Dar ca să nu adormi, mai trece prin oraşe şi mai are semafoare de sari cu mâna în frâne mai rău ca turcii la Rovine. Şi dintr-o dată, ăi mai din faţă frânară de frânai şi eu de era să mă sui pe ăl din faţa ăluia din faţă. V-am ameţit, nu ?  Drumul se îngusta niţel cu conuri din alea de poliţie şi neînchipuibilul s-a petrecut. Îmi făcură semn să trag pe dreapta. Până aci îmi fu! Începui să îmi fac un inventar cu ce greşisem şi pentru ce m-ar fi putut opri şi numai jigodia aia de taxă de autostradă îmi dădea fiorii cei mari. E mai greu de găsit cartela aia decât o floare în deşert. Am fost de câteva ori la un pas de a pune mâna pe ea. Am întins chiar şi talonul. Când vedeau că e motociclet dădeau din cap şi mă trimiteau la plimbare. Cică numai de la poştă găsesc. Dar nu am găsit poşta … detalii. Cerură actele, le scosei cu o uşoară tremurare de mâini, le dădui unui poliţitst ce şedea la umbră într-o maşină. Ăsta dădu datele prin staţie, îi zi-se ceva ăla de la capătul celălalt şi îmi făcu semn să plec. Acu, eu nu înţelesei dacă să plec în treaba mea sau să plec mai încolo niţel să nu îi mai iau aerul sau ce altceva vru să zică  cu semnul ăla. Pe de altă parte îmi dăduse actele şi stăteam ca prostu’ cu ele în mână şi nu ştiam ce să fac. Când al doilea poliţai mi zise “good bye!” am demarat cât de repede am putut ca să nu se răzgândească. Şi totuşi paranoia nu mă lasă. Dacă nu a zis aşa ? Dacă nu am înţeles eu bine? Dar am actele totuşi.  Dacă vroia să îmi facă ceva nu îmi mai dădeau actele,nu-i aşa ? Mergeam şi mă uitam după girofar în spate. Nu a întâryat să apară şi am încremeni. Am tras uşor lângă trotuar şi abia când m-au depăşit fără să schiţeze măcar un gest, am decis că e cu adevarat puternică tanti asta Paranoia şi fetele ei Panicile.
Am ajuns în orăşel.  Îmi notasem eu adresa unei cazări. Cea mai ieftină găsită pe un site de specialitate, că ieri, la hotelul de pe autostradă m-a nenorocit preţul şi de o ţin în ritmul ăsta rămân fără bani înainte să ies din Turcia. Ajung fără probleme la destinaţia de pe GPS. Din oraşul ăsta nu am inţeles mare lucru până acum, dar cred totuşi că am cam trecut de centru. Deja agitaţia s-a diminuat pe stradă. Măcar pietonii nu se mai aruncă în traversări ca piloţii japonezi în navele americane din timpul războiului. Dar unde mă aduse GoguGPS nu cred că găsesc cazarea. E mijlocul unei intersecţii din mijlocul unei zone semi-industraie. El insistă că aş fi ajuns la un hostel, aşa ca ne-am oprit să ne certăm niţel. Cred că aveam aspect de rătăcit complet din moment ce doi băieţi pe o motoretă chinezească opriră lângă mine să mă ajute. Vorbirăm nitel, impropiru spus vorbit când mai mult gesticulezi şi băietţi de comitet, îmi făcură semn să îi urmez. Aşa că o tăiai fix pe diagonala intersecţiei după ei şi mă duseră la o casă pe care scria de ceva camere. E la vreo 500 de metri.. Ok. Intru în curte şi găsesc o femee mai în vârstă cu un copil. Puştiul e înfipt de felul lui dar nu întelege nimic în engleză. Are o uşoară tendinţă spre obezitate şi se vrea stăpânul locului. Femeia pare mai degrabâ îngrijitoara grădinii, Ştie 2-3 cuvinte în engleză dar imi spune că ar prefera mai bine olandeza. Serios ? Olandeza în Turcia ? De ştiam olandeza … dar nu ştiu. Puştiul zice că are camere libere şi mă pofteşte înăuntru. Cică tre să mă descalţ.  Aici a greşit. Îţi asumi nişte riscuri dacă pui un motoretist din ăsta plecat în cursă mai lungă să se descalţe. I-au cam dat lacrimile. Cred că atunci a realizat că nu e bine ceea ce face şi îl sună pa tac-su care zice că are camerele ocupate. Sau nu o fi zis şi a băgat puştiul de la el că să scape de mine că mai avea niţel şi îmi dădea şi un şut de la revedere. Păreau atât de dornici ăştia de oaspeţi că ma bucurai că nu au camere. Ştii sentimentul ăla când ceea ce îţi este prezentat în faţa mai are o steluţă adaugată ulterior ? Ăştia cred că mi-ar fi cerut bani a doua zi că am respirat mai abitir decât trebuia la ei în curte.
Setez din nou pe GoguGPS şi încep să mă gândesc că dacă ăsta fu cel mai ieftin şi fu atât de ciudat, ce va să fie ? Şi ce fac dacă nici acolo nu găsesc nimic ? Pun cortul în parc … Dorm la umbra mobrei dacă nu ma iau gaborii. Şi dacă mă iau – măcar nu mai am întrebări. Merg încet şi contemplu toate aceste posibilităţi. Asfaltul e raşchetat ca la noi iînante de alegeri şi pare lăsat aşa de ceva vreme. E plin de praf şi nisip de la aceast[ lucrare începută şi niciodată terminată. În stânga-mi apare peste râu partea aia de oraş turistică. Şi e frumoasă. Pare un fel de Veneţie cu case puse de pe buza râului până la poalele dealului din piatră golaşă ce încercuieşte întregul oraş. Ca un protector şi o ameninţare stă dealul ăsta peste oraşul otoman. Sus se văd nişte găuri. De acolo unii din primii regi ai zonei, de pe la 250 î.e.n. au hotărât că vor rămâne pe vecie deasupra oamenilor. Că îi vor veghea de sus, mijlocind discuţiile între muritori, păsările cerurilor şi însuşi Cerul. Având şi aşezarea strategică, lângă conducătorii eterni ai văii a apărut şi un castel iar toată zona se pare că a avut înflorire într-atât încât devenise locul în care puii de sultani erau educaţi până a primi imperiul pe mână. Când ajungi în centrul oraşului, pe stradă pe care eram acum, vezi cel mai bine delimitarea. Sus pe dealuri sunt regii în linişte şi pustietate, apoi sunt casele vechi cufundate în turişti. Aici sunt luminile artistice şi de aici se aude muzică, iar dincoace de gârlă începe oraşul. Agitaţia tipic turcească. Agitaţie calmă. Oamenii aştia se agită încontinuu, dar ei aşa se înţeleg. Nu ar putea fi ei dacă nu s-ar agita. Cum se spune că unui italian dacă îi tai mâinile nu va mai putea vorbi, aşa şi turcii calmi ar muri în chinuri. Dar nu sunt răi. Sub mustăţi le văd câteodată câte un zâmbet semiartificial dar de cele mai multe ori indiferenţa cred că este cuvântul de bază. Sunt obosit şi ce se întamplă în jurul meu este fascinant. Mă uit în depărtări şi abia aştept să le explorez la pas. Brusc îmi sare un kamikaze din ăsta turcesc în traversare şi frânez cu toată hotărârea. Griblura aia şi cu greutatea şi cu ce scuze mai găsesc eu acum … mă ajută să interacţionez cu mediul. Întâi cu solul şi apoi cu doi oameni ce au venit să mă ajute să ridic mobretul de pe jos. Şi aşa acasă mă tot gândeam dacă nu cumva maneta de ambreiaj e cam lungă. S-a rupt singură. Dilema autorezolvată. M-au speriat în schimb cutiile. Sunt noi, făcute de un nene lăudat din Bucureti. Dacă la viteza asta mică deja s-au îndoit, ce fac prin Pamir? Vin cu bagajele în pungă ? iau un sac şi le pun ca pe desagii de la măgari ? Mă şi vedeam dimineaţa aruncând şmechereşte desagii peste şaua murgului albastru. Trebuie să mai găsesc un pai să îl tin intre dinţi si aud deja ceva muyica de cowboy. Fac filme din westul sălbatic in estul turcesc. Abia de mâine încolo aveam să constat că după această căzătură s-a mai rezolvat o problemă a mea. O parte de paranoia mea se ocupa cu întrebarea: dacă pică genţile în mers şi nu îţi dai seama ? Ei, de acum genţile astea fac un zgomot specific la fiece groapă. O să fie parte din sunetul normal al motocicletei. Găsesc a doua cazare ce e în buricul târgului şi arată chiar bine. Este una din clădirile de pe mal. Exteriorul e ca de redută cu o uşă masivă din lemn. Îmi e şi frică sâ intru. Îmi e că vor lua şi pielea de pe mine. Deschid poarta şi mă loveşte un miros de TARR. Da, din ăla ca al lu’ tataie. Bag capul şi înăuntru se face linişte. Deşi sunt în jur de 40 de oameni, se tace. Intru tot. 80 de ochi mă scaneaza. Văd casca, văd echipaemntul prăfuit de la trântă şi când deschid gura să întreb de recepţie revin la a mă ignora. Crezuseră oare că am vreo legătură cu nunta lor ? Sau aşteptau pe altcineva oare? Recepţionerul fu foarte de treabă şi camera la jumate de preţ faţă de aseară. Până să îmi iau calabalâcul de pe mobret, întreaga prea cinstită adunare, toţi domnii proaspăt barbieriţi cu mustaţă şi toate doamnele cu rochii lungi de seară se suiră în maşini şi plecară. Slavă Domnului că nu e nunta aici şi pot să dorm. Toată această adunare îmi dădu un sentiment de acasă. De “şi pe la noi e la fel”.  Suntem atât de aproape de turcii ăştia ! Suntem mult mai aproape decât ne dăm seama. Probabil că suntem aproape şi din cauza atâtor ani de imperiu veţi spune, e posibil. Dar această influenţă si asemanare am resimţit-o mai puternic decât oriunde în lume am mai fost.
Plimbarea de seara nu mi-a adus noutăţi. Confirmarea a ceea ce văzusem din drum. Am încercat să ajung pe la morminte ca să îi salut pe vechii stăpâni ai locurilor dar fiind târziu era închisă poarta către partea istorică. Aşa că după ce am urcat câteva trepte, am făcut trei poze şi am mâncat ceva greşit. Spun asta pentru că am crezut că am comandat peşte şi am primit chiftele. Ce îţi e şi cu vorbitul ăsta din mâini ! Bune şi chiftelele !  Am văzut iarăşi ceva ce m-a dus acasă. Am văzut poiana lui Iocan. După ora 8 în piaţa mare era un fel de adunare. Am întrebat pe cineva ce se întâmplă şi se pare că era ceva normal.  În fiecare seară bătrânii se adunau acolo. Probabil că acum era un pic amplificat fenomenul şi din cauza evenimentelor din ţară.
După atâta drum şi televizorul vecinului de noaptea trecută, deja visam că dorm. Am intrat în cameră odata cu urcarea pe scenă a unui cântăcios pe scena de pe partea ailalta a peretelui camerei mele. Am zis că îi trece. Am vorbit acasă simţind în vocea de la telefon o forţare de optimism.  Am mai pierdut vremea pe net, doar , doar le piere pofta de cântat. Ba chiar m-am bucurat când am auzit muezinul făcând chemarea la rugăciune. S-au oprit din cântat şi am sperat să rămână aşa treaba . Dar nu ! Pe la miezul nopţii a obosit interpretul. Bucurie ! Câteva minute numai. A început o tanti să cânte… Şi au ţinut-o aşa până a cântat muezinul de dimineaţă. M-au torpilat complet. Nici măcar dopurile nu au fost suficiente. Dimineaţa aveam cearcănele lipite de genunchi. Am pus desagii pe motoret şi am plecat tiptil, încercând să nu mai cad şi sa nu trezesc colocatarii din hotel proaspăt întorşi de la nuntire.

Share Button