Aseara am vorbit acasa. Nu e prima oara de cand am plecat, dar de data asta incep sa simt ceva in vorbe., in aerul ce nu il respiram impreuna e ceva greu cat o nicovala. Incepe sa apese pe suflet. Incep sa simt de la mii de kilometri. Simt tristetea si ca soata a trecut de initiala senzatie de incitare si de acum incepe sa resimta singuratatea. Incepe sa i se faca frica pentru mine. As vrea sa ma pot rupe in doua si sa imi teleportez o parte acasa. As vrea sa o pot mangaia si sa ii spun ca totul va fi bine dar nici eu nu pot garanta asta. Incep sa ma gandesc la fapttul ca e mai greu pentru ăl de ramane acasa, fara vreun fel de control si nu stie daca totul va mai reveni. Are numai speranta. Poate ca sunt egoist. Recunosc: sunt.
Recent Comments