Urlu, turbez, mă calmez şi apoi urlu iarăşi. Să facă cineva ceva că îmi iau câmpii. Nu mai pot. De când m-am despărţit de El-Zorabi numai dreaptă îmi e calea. Mergeam să vedem Pamirul, nu Mecca, iar eu nici măcar nu sunt Emirul să caut calea cea dreaptă. Băi, curbaţi într-un fel sau altul strada asta, cârmiţi-o în vreun fel. Am ajuns să fac valuri, să merg ca un beţiv de pe stânga pe dreapta şi înapoi numai ca să nu îmi tocesc pneurile doar pe mijoc. Drumul până în Trabzon nu are istoric. Are numai kilometri. Are două benzi de la primul metru până la ultimul centimetru. E infernal. În stânga e marea şi în dreapta eternul oraş continu. Şi nici măcar marea asta nu mă mai cheamă. Nici nu vrea să mă înţeleagă şi nici nu mă aude. Ştie că mă depărtez, ştie că mai merg şi pe la alta mai Caspică până o sa ne revedem. E şi o chestie de magnetică. Pe partea ailaltă, când sunt acasă, mă mănâncă în tălpi să îi calc nisipul iar aici e tristă, lungă şi pustie. E interminabilă, imensă , infinită ca drumul de pe lângă ea. Şi ai mei sunt tocmai în partea ailalta a ei. Din loc în loc se mai văd nişte construcţii, dar în general e o plajă pustie. Ar fi probabil romantică dacă romantismul nu ar fi sfărâmat tocmai de şoseaua pe care mă aflu eu.
Drumul ăsta de la Amasya mi-a adus numai meditaţie singuratică. Gândire retroactivă şi panică proactivă. Sunt plecat de 2 zile şi deja una din destinaţii a cam fost 
ratată. Nu se poate spune că am văzut ceva în Bolu. Cât de mari sunt planurile omului făcute acasă! Cât de multe suportă harta şi hârtia! Oare o să mă ţin de program, de datele din vize ? Marja de eroare e foarte mică şi când vrei să vezi totul într-un concediu corporatist, începi înghesuirea cu deviza: “altă dată nu cred că mai ajung eu pe acolo”. Totul ajunge o echilibristică pe un fir de cablu de ambreiaj.
Am pornit şi muzica în căşti. Ajută ca o frecţie la un picior de lemn.. Nu ştiu cum s-a nimerit dar am la mine numai blues. Din ăla vechi şi bun. De ascultat cu un pahar într-o seară ploioasă stând la gura sobei. Totală nepregatire la acest capitol. Mai mult mă adoarme decât mă trezeşte. De multe ori am zis să îmi fac o selectie deosebită. Dar numai la nivel de idee a rămas treaba asta. Până la urmă am ajuns să trec muzichia sub sintagma “scurgerilor de energie” şi să o opresc. Apare prima problemă tehnică la mobret: se pare că am reuşit să pierd un şurub de la apăratoarea de lanţ şi atârnă într-un mod ciudat. L-am înlocuit în mod deosebit: fără să dau casca jos, punând doi şoricei din cei de plastic în locul lui. Sper să ţină. Acum am descoperit și o mică problemă tehnică rezolvată din greșeală. Telefonul merge și se încarcă foarte bine până în momentul în care se încinge tărâța în el. Și în prima fază nu mai vrea să se încarce după care îți dă un mesaj și “PA !”. Pur și simplu pentru că mi-a fost lene să demontez al doilea suport de pe ghidon, acum am posibilitatea de a muta telefonul din poziția în care e bătut de soare în poziția în care e aerisit de un canal de aer de pe sub parbriz. În a doua poziție în schimb nu mai este atât de vizibil ecranul. Avantaje și dezavantaje …
Speranţa. Atât mai trăia în ea. E uscată, dar o uscăciune ce îi vine din interior. Mai degrabă de un dor ce părea neîmpărtăşit e mistuită. Are undeva la 50 de ani şi o cheamă Anya. Locuieşte la parterul hostelului şi trăieşte acum prin el, prin musafirii hostelului şi prin poveştile lor. Pare că gândul ei urmează fiece poveste şi drum a fiecărui călător ce-i trece pragul. Casa asta a ei are 3 niveluri: parterul existenţei sale, etajul de mijloc ce ţine poveştile şi pozele trecătorilor şi etajul călătorilor. Practic, ea e omul de pe scări. Încearcă să pună în legătură toate poveştile celor ce vin cu cei ce pleacă. Primul lucru pe care mi-l spune este că nici nu o voi simţi prin casă, că va fi acolo numai când e nevoie, dar o curiozitate a vieţii de dincolo de pereţii ei precum şi o singurătate eternă cred că o fac să fie fix in opoziţie faţă de ce a spus. O văd că pune o poză şi un text scris de mână la geam. Ar fi imposibil de citit pentru că parterul e cam pe la 2 metri înălţime. O întreb despre ce e vorba şi aflu că e vorba de un fel de răscoală. O luptă ce a avut loc aici, pentru casa asta. I se aprind ochii ca unui copil ce povesteşte de lucruri fantastice şi îmi spune că omul din poză, care a murit acum doi ani, a făcut ca unele case sa fie crutţate. Omul acela dăduse o şansă hostelurilor şi îmbinării vechilor case cu turismul. Eram pe aleia de la intrare când mi-a spus asta, mă duceam să mă plimb şi a început să îmi arate casele ce urmau a fi dărâmate în câteva luni. Practic rămâneau a ei, cea de vis-a-vis, un restaurant tradiţional şi cam atât. Am luat aminte şi am plecat la pas prin oraş. Nu prea am inţeles atunci ce vroia să spună .
Şocul vizitei la Istanbul e încă nestins în sufletul meu, iar Amasya e prea mic pentru a necesita o explorare amanunţită. Trabzonul are undeva la 250 de mii de locuitori şi multă istorie. Chiar o bunică de-a lui Bob Dylan era de prin zonă. Şi istoria asta a conţinut creştinism cu urme lăsate într-o hagie Sophia. Aici îngeri desfiguraţi şi Isuşi răstigniţi privesc din pereţi zdrenţuiţi mai mult de oameni decât de vreme, plecăciuni de închinăciune musulmane. Am urcat apoi pe urmele părintelui Turciei moderne. Ataturk a făcut lucruri deosebite pe aci (dar nu mai ştiu eu ce) . Am luat-o pe jos într-acolo şi pe lângă faptul că am estimat greşit harta şi după juma de oră făcusem un centimetru din pârdalnica hartă şi drumul era la deal şi afară erau 40 de grade, am descoperit zona nouă. Am înţeles în sfârşit ce îi aducea gazdei mele frică în ochi. Un vast cartier nou. Un fel de capătul lui Militari extins.
Blocuri noi, fără un aspect prea interesant, genul de zona în care te poţi rătăci uşor din cauza arhitecturii Copy-Paste. Camioanele şi utilajele par chinezeşti şi poate de aici şi inspiraţia imitativă a făuritorilor de noi lumi. Cele mai triste îmi par locurile încă neconstruite. Mormane imense de trecut sub formă de moloz. Îmi aduc aminte de fotografiile văzute pe net de la reconstruirea Bucureştiului în Epoca de aur. Ici, colo câte o clădire sau chiar câte o cameră rămase în picioare arată ca un luptator rămas rănit cu pumnul acuzator spre ceruri lângă o grămadă de cadavre. O acuză adusă din trecut pentru viitor, un pumn luptător ieşit din pământ, o speranţă a păsării Phoenix. Nimic de văzut, aşa că hai înapoi în furnicarul din centrul păstrator ale unui zid de apărare, colţ cu un mall cu 2 etaje în sus şi 3 în jos. Trabzonul e un oraş pe care aş fi vrut să îl vizitez. Dar nu în prezent ci acum vreo 
cincizeci de ani. Acum vechiul este în mare parte pus la pământ şi înlocuit de noul cu termopane si grătare pentru kebab pe balcon. KO ! Trabzonul actual este septic, este curat, este nou, dar nu îi simt sufletul, deşi simt că a avut cândva unul chiar încântător. Acum e un mare şantier dar viiitorul e…. nici nu ştiu cum e.
M-am întors la cazare spre seară ameţit. Aici un polonez pe picior de plecare îmi fu prezentat cu însufleţire de gazdă: “uite, el a fost în Armenia şi Georgia, tu te duci acolo, luaţi de vorbiţi” Am schimbat câteva cuvinte din care am rămas numai cu două chestii în minte: asta era cea mai scumpă cazare la care ajunsese el (deşi pentru mine, până acum era cea mai ieftină) şi respectul pentru munctiorii români pe care îi coordona în Anglia. Îşi lua bagajul şi pleca spre autogară. Vroia să ajungă în Istanbul cât mai repede. Aşa am rămas singur în cameră. Eu, 8 paturi goale şi nişte beri. Am vorbit acasă şi am băut bere.
În miez de noapte câteva zgomote îmi atrag atenţia. Casa abandonată lângă care am parcat mobretul prinsese viaţă. Asta nu poate fi a bună. Sar la geam şi văd nişte oameni aducând în linişte dar cu organizare, nişte materiale de construcţii. Nu e foarte târziu, aşa că îmi fac de drum pe jos şi pun şi a doua încuietoare la mobret. Aş mai fi pus dacă aveam. Aflu de dimineaţă că sunt nişte sărmani refugiaţi sirieni cărora li se permite să stea în casă dărâmabilă şi îşi încropesc cele necesare din ce găsesc prin ruinele oraşului vechi, modernizat cu buldozerul.
M
ă duc să văd o mânăstire azi. Nu ştiu multe despre ea dar e pe lista de “tre să vezi neapărat dacă ajungi în zonă”. E aproape. N-are ce să fie rău. O iau din loc şi … o prind pe Fata Morgana. Intru în munţii/dealuri de îi vedeam de departe. Drumul tot pe 2 benzi dar curbat de nu ştiu când am făcut ăia 30 de kilometri de drum naţional. Când am găsit şi turmele de autocare înşiruite am zis că am ajuns. Am oprit şi nu îmi pare nimic deoesbit în jur. Spiritul de oaie m-a făcut să iau urma obeictivelor foto. Şi astea sunt îndreptate în sus. Atunci am văzut-o ! Discretă şi măreată, ascunsă şi impunătoare, greu de ajuns că un castel al mântuirii, o cetate ferită din calea războiului pentru a face pacea cu Cel de sus. De unde sunt, mai sunt vreo 3-4 kilometri până sus. Autocarele nu mai au voie dar eu pot să înaintez încă ceva drum pe roţi până când asfaltul se termină cu câteva tarabe de nimicuri şi o imensă grămadă de nisip. Ma uit în sus. Pare la fel de departe şi intangibilă. Sfidătoare faţă de muritorii de rând. Trebuie să arăţi că îţi doreşti să o cunoşti mai abitir ca pe un pupat de moaşte de sfântă Paraschievă de la Iaşi. E o potecă abruptă de munte de vreo 2 kilometri, îmi spune cineva. Asta e, mă duc ! Nu se poate să nu o văd mai de aproape ! Sunt erou ! După 100 de metri drumul e complet închis pentru renovări . Am rămas cu imaginea întreagă. Eu aş fi ajuns acolo sus chit că eram în cizme şi cu geaca dupa mine şi deja gâfăiam pe căldura aia infernală dar nu m-au lăsat ei. Am lăsat-o în înălţimile cerului , nemuritoare şi rece .
Leave a Reply