Aseara am vorbit acasa. Nu e prima oara de cand am plecat, dar de data asta incep sa simt ceva in vorbe., in aerul ce nu il respiram impreuna e ceva greu cat o nicovala. Incepe sa apese pe suflet. Incep sa simt de la mii de kilometri. Simt tristetea si ca soata a trecut de initiala senzatie de incitare si de acum incepe sa resimta singuratatea. Incepe sa i se faca frica pentru mine. As vrea sa ma pot rupe in doua si sa imi teleportez o parte acasa. As vrea sa o pot mangaia si sa ii spun ca totul va fi bine dar nici eu nu pot garanta asta. Incep sa ma gandesc la fapttul ca e mai greu pentru ăl de ramane acasa, fara vreun fel de control si nu stie daca totul va mai reveni. Are numai speranta. Poate ca sunt egoist. Recunosc: sunt.
Pe de alta parte excursiile moto, traiul nomad, cazarea la “Cum_o_fi_doar_sa_am_acoperis” nu intra nici macar pe lista ei extinsa de dorinte. Si atunci nu stiu care ar fi fost solutia lipsita de egoism. Daca ea are tot timpul de analiza, eu nu am timp sa ma sperii pentru ca mereu peisajul din fata-mi se schimba si orice gand e lasat in urma. Asta insemana mototretismul: lasa in spate totul. Lasa de o potriva ceea ce-ti e drag si lumea o lasa in urma si gandul nebun dar si gandul cel bun. Le depaseste si le inlocuieste cu comenzi aproape militaresti stanga-dreapta-frana -acceleratie, cu analize ale drumului si cu o contemplare rapida. Omul se intoarce la nevoi primare: sa mananci, sa bei apa, sa bea si motorul ceva si mai ales: sa nu cazi ! Din cand in gand din fundalul ratacitelor ganduri mai apare cate o panica razleata. Doar panicile ca painicile se aduna . Iar seara… seara ma ajung din urma. Daca şed o zi intreaga asa cum am stationat in Trabzon au timp sa ma ajunga chiar toate. Si atunci simt ca imi explodeaza scafarlia. Vin, se amesteca, cer intaietatesi iese un ghiveci de ganduri cu creierasi de-ai mei tocati marunt. Imi vine sa-i spui eului ca il las, ca imi iau jucariile si ma duc. Si asa noaptea se albeste, mai cu un gand acasa, mai cu unul la taxa de autostrada, mai cu un gand la posibile cazaturi,, spitalizari si chestii de Doamne fereste si ajung sa privesc rasaritul turcesc iar muezinul nu reuseste sa ma mai ia cu asalt din somn.
Azi ies din Turcia. In vama asta las si niste certitudini. Las si un fel de siguranta data de tari frecventate de romani. De aici incolo, pe masura ce inaintez am mai putine informatii despre locuri. Incalec roibul albastru si-mi caut de drum. Dar drumul asta ma duce fix prin centrul orasului si ma chinuie o gramada pana ma lasa sa ies. De aici incep iarasi gimnastica drumului drept. De data asta e totusi ceva aparte. Panica incepe sa ma cuprinda . O panica datorata taxei aleia transformate in amenda si a evenimentelor din Turcia din ultima vreme. Ma gandesc la una si cand ma fortez sa imi iau gandul de la ea se muta gandul la ailalta problema si inapoi. Am auzit eu undeva, nu stiu unde dar cred ca am auzit, ca astia prin vami ar fi in stare de a-ti confisca mobretul in caz ca te gasesc cu probleme. Tot turcaletii au acum un stadion plin de oameni arestati. Daca le vine vreo idee in ceea ce ma priveste ? Si cate si mai cate ganduri din astea nu imi trec prin cap. Si trec asa 150 de kilometri si ma astept deja sa vad vama din metru in 
metru. Dar nu! E numai un filtru al politiei. Sunt veseli, imi cer actele si nu reusesc sa pronunte al doilea prenume al meu. Le spun ca in traducere e Michael si automat se face legatura cu Michael Jackson. Bineinteles ca ma intreaba daca stiu sa cant sau sa dansez. Ce mi-o fi venit oare sa le spun asta? Normal ca nu stiu si numai numele il avem oarecum in comun. La urmatorul filtru e un autocar intreg oprit la control si politistii sunt cam nervosi. Se uita stramb la mine si inima imi iese usor prin aerisirile gecii. Dar tot aici primesc si un fel de conserva de plastic ce contine apa. Or fi vazut fata descompusa si li s-a facut mila. La al treilea se uita la mine, la steag si imi fac semn sa plec. Nu prezentam interes. Ajung intr-o piata in mijlocul drumui. Un du-te vino infernal si o harmalaie de nedescris. Autocare trase pe dreapta, oameni intr-o coada imensa pe stanga certandu-se si deasupra un mare steag turcesc. Am gasit si vama pana la urma. Sunt indrumat de un politai si trec de un ghiseu si imi spun ca panica nu isi avusese locul. Trec de al doilea si imi dau seama ca numai prostii am in cap. Trec de al treilea si deja imi spun ca sunt idiot ca m-am stresat degeaba. La al patrulea ghiseu scrie ceva de auto si de politie pe placuta. Si toti stau mult si e o caldura de cuptor si in juru-mi sunt masini parcate. Ma uit mai atent si una are roata blocata cu un fier galben. Ma uit si la celelalte. Sunt sigilate acolo.. Haist ! Astea nu mai pleaca de aici. E o puscarie auto. Ajung in fata tremurand suav. Ii dadui actele politaiului, se uita la mine si zi-se sa plec. Voi sunteti nebuni ? Sau mai degraba, eu sunt ? Eu de ce m-am stresat ? Parca vroiau mai degraba sa scape de mine decat sa verifice ceva. si eu ma autostresam. Cand vamesa georgiana imi zi-se “Welcome !” fu ca o zeita ce-mi ridica osanda.
Stiam ca azi am de facut doua sute de kilometri si ii cam facusem dar Batumi se lasa asteptat. Mi-am zis ca am gresit calculele si ca nu are cum sa fie atat de aproape. Dar de treci de vama de departe vezi deja orasul. Bine, nu iti dai seama de la inceput ce e. Vezi numai agitatia. Ai impresia de piata eterna. Nici dupa ce intrii nu esti prea convins ca ai nimerit bine. Am intrat printr-un Ferentari de Georgia. Un bulevard larg marginit de case saracacioase si sedii de banci.
Cazarea e o casa mare intr-o zona de blocuri atat de urate cum nu am mai vazut. Macar au curte, o carciuma in poarta si alimentari cu bere in stanga si in dreapta intrarii. Ma parchez, iau o bere si asa imbracat si cu tot calabalacul la picior ma asez sa raportez acasa ca sunt bine si sa inmoi oasele in asteptarea gandurilor intarziate. Vad o fata iesind si asezandu-se suparata. Are aspect de copil caruia nu i se face pe plac. Mai iese o fata si vorbesc intr-o limba necunoscuta mie. Mai vin doi baieti ce imi pare ca vorbesc germana si apoi cu totii vorbesc engleza. Nu mai inteleg nimic. Un turn Babel in numai cativa oameni. Pe cat de brusc au aparut asa si dispar lasand loc armatelor de rusi. Apare si proprietareasa, cum altfel decat Ludmila si imi spune ca e gata patul pentru mine. Liudmila e un fel de tanc T34 si in nici un caz nu vrei sa o 
superi. La un moment dat a ridicat mana si am crezut ca a venit eclipsa. Mi-a a
ratat patul meu in camera de trei mii de locuri, a luat banul si a plecat. Nu am mai vazut-o decat atunci cand mi-a mai cerut o data banii. Si daca insista zau ca ii dadeam si a doua oara numai ca sa nu vad cum e ortopedia in Georgia. Dupa dusul regulamentar urmeaza plimbarea regulamentara prin oras. O iau spre mare si dupa ce ies din zona blocurilor ma trezesc la Mamaia. Dar mai dihai 
de atat. Cladirile noi sunt chiar interesante. Unele sunt facute de arhitecti sovietici beti in timp ce altele sunt neam cu austriacul Hundertwasser sau au folosit constructori jamaicani, ca nu le-au iesit prea multe linii drepte. 
Cladirile rusesti sunt la locul lor dar sunt amestecate cu Viena. Cel mai ce si mai cel dintre toate este un zgarie nori cu roata pe la etajul enspe. Ma intreb de ce ai vrea sa te dai cu aia, de ce ar fi atat de tare experienta. Oricum de jos toata cladirea imi da impresia unui margelat cap de curcan. Am inteles ca orasului i se mai spune Las Vegas-ul georgian. Asta ar fi si cauza unui asemenea aflux de rusi. E plin ! Si la cazare am toate categoriile de rusi. Sunt unii ce imi aduc aminte cum se mergea la noi la mare inainte de 90, cu toata familia intr-o camera cat mai ieftina posibil si cu baia mai departe. Se mananca si mai ales se bea multa vodka. Apare la un moment dat chiar si ursoaica ruseasca. 
E mare, negra, cu parul in toate directiile si are privirea spalacita. Cred ca a spalacit-o in jumatea goala a sticlei de vodka pe care o tine in mana. Cat stau pe balcon la o bere si un gand spre acasa, ursoaica sta vis-a-vis de mine si maraie din priviri. Ma bucur ca mai sunt si altii aici. Nu sunt singur in fata stihiilor naturii. Ne-ar omora pe toti si nici nu i-ar trece supararea. Termina sticla si se retrage. Mai stau si eu nitel si ma duc sa ma culc. Deschid usa camerei si ma loveste crivatul. Intru zgribulit si o gasesc pe ursoaica sforaind gotic si tinand stransa la piept telecomanda de la AC. Eu nu ma bag sa o iau ca tin la viata mea. Chit ca iau toate hainele pe mine. Japoneza de era in primul pat nici nu se mai vede sub paturi. Ma chinui sa adorm. Se aprinde lumina. Apare Liudmila. Dupa ea sunt doua fete cu un baiat. Liudmila are telecomanda de rezerva. Opreste AC-ul. Sa-ti dea Dumnezeu de baut Liudmilo ! Incep sa se agite prin camera si ma surprind manierele pustiului. Are o grija excesiva de cele doua fete care nu par nici macar din acelasi popor cu el. Dar grija asta o manifesta intr-un mod aparte, elegant. Aflu ca este iranian si cele doua fete sunt nemtoaice, colege de scoala. Incep sa ma gandesc ca poate au dreptate cei care spun ca iranieni sunt din alt film fata de ceea ce invatam noi despre ei. Asa sa fie ca si eu merg spre tara lor. Ursoaica se trezeste si porneste iar AC-ul. Gasesc pe intuneric geaca primita cadou de la MetricMotion si zic merci. Adorm imbracat in ea si nu ma mai chinuie frigul adus direct din Siberia. Cu supozitii in gand despre Iran, cu un gand acasa si unul la destinatia de maine, in munti la Bestia , reusesc sa adorm.
Bestia am zis ? Pardon ! Mestia am vrut sa zic.
Leave a Reply