Pana acum totul a fost bine. Chiar foarte bine pe alocuri. Deja grijile isi trag pijamalele spre culcare. Nu e dracul asa de negru precum pare vazut din departare, de acasa. Sa mergem mai departe atunci. Ajung in vama de iesire din Georgia prin care trec atat de repede incat nu imi amintesc nici macar cum arata. Fara prea multe cuvinte si fara discutii. Merci Georgia si tanti mama lu’Georgia si care mai sunteti pe acolo. Sa stiti ca eu mai vin pe la voi. Nu stiu cand, dar mai vin ca tare bine a fost. Data viitoare cred ca o sa stam mai mult de vorba. Vreo 2-3 saptamani de preumblari incolo si incoace cred ca ar ajunge pentru a spune ca am inceput sa vad tara asta.
Caldura mare mon cher. Ies din vama georgiana si dau de niste garaje. Niste baraci cu aspect abandonat din veac. Printre ele se invart totusi tot felul de indivizi. Imi aduc aminte de cladirile CAP-urilor, mai ales din perioada de inceput a anilor 90. Si in ingramadeala asta apare chiar si un ghiseu. Din care iese o mana, imi stampileaza pasaportul si imi face semn ca sunt liber. Liber pana ma opreste un portar gras ce ma trimite inapoi intr-o baraca. Zici ca am nimerit iarasi in “nu te supara frate”. Fie! Numai casuta cu puscaria sa nu o nimeresc. Intru la ghisee de parca mi-a scris insusi Kafka drumul. E suprareal. Nu inteleg ce se vorbeste. Nimeni nu spune nimic in engleza inafara de faptul ca trebuie sa dau bani. Dar nici sa le dau bani nu e usor. Stau la o coada asteptand sa se repare calculatorul minunat. De aici ma preia un individ cu fata dubioasa ce ma trece de portar. Jucam piticot sau tango ? Un pas inainte, unul inapoi, mai da bani si mai vedem noi. Dubiosul imi spune ca tre sa iau asigurare si imi cere undeva la echivalentul a 20 de euro. Platesc si imi da 2 pagini tiparite cu alte slove pe care nu le recunosc. Dar astea nici nu imi par atat de artistice ca la georgieni. Asta e ! Treaca si un urs pacalit de vulpe. Treaca de la mine luati-ar neamurile lumanari din banii astia. Si am plecat .
Nu cred ca am mers 15 km. Pe varf de deal, pe contrasens masina militiei. Ma vede de parca ar fi zarit chiar izbavirea. Intoarce cu scartait de roti si porneste girofarele de era sa imi porneasca si un infarct ca nu stiam de unde se trage. Am oprit. Si ei radeau. Si le-as fi dat cu ceva in cap, dar ei sunt realmente bucurosi de intalnire si parca sunt primii care incearca sa rupa engleza. Dar o rup de inteleg numai ca vor bani. Nimic nou. Recapitulez mental tot ce am citit despre astfel de intalniri cu gradele. Ei cer asigurarea si ca in bancul cu basca iepurasului, bineinteles ca nu le-a convenit asigurarea cu care ma tapise ala in vama. Imi venea sa ii iau de mana, sa ii duc in vama si sa ii dau cap in cap pe toti pana din creierele lor reunite mi-as recupera banii. Pana la urma am scos portofelul si au luat ce ramasese de la jigodia ailalta. Vreau sa ma fac mic si sa dispar. Sa ma evapor. Lasati-ma-n pace cu tara voastra. Deja ma enervati la maxim. Nici macar nu am apucat sa inghit mizeria din vama si ati aparut si voi spagari imputiti ? Astia sunt cei mai pe fata spagari pe care i-am vazut . Cu zambetul pe buze, e clar ca nu au nici un motiv real dar vor ceva bani. Atarnacilor ! HUO ! Militieni imputiti ! Am auzit de voi si am primit o gramada de sfaturi dar vederea voastra tot scarba mi-o provoaca. Incerc sa scap cat mai repede cum incerci sa scapi de ceva lipit pe talpa. Ii intreb ce vreti si le dau portofelul. Stiam ca am 12 dolari in el. Au luat 10 scarbele dar m-au lasat in pace. Sa va stea-n gat ba ! Cum spuneam mai sus… sa aiba familia voastra bani de lumanari ! Sta-v-ar in gat!Plec de acolo cu gandul numai la o secventa din AsfaltTango …
Am obosit. E cald si nu mai am chef de nimic dupa intalnirile de gradul 10 si 20 de dolari. Sictirul il simt. Vad cum se aseaza pe ochii mei, pe fata mea cea cazuta, sucarita si nebarbierita. Nimic nu ma mai face sa apreciez tara asta. Am impresia ca umblu printre stafii urate cu mainile bagate in buzunarele mele. Am impresia ca le vad semnul de dolari in ochi ca o reflexie a mea .
Si conduc si prin drum si conduc si pe langa si eu sunt drumul dar si nebunul. Eu sunt doar unul. Eu sunt romanul! Dar eu sunt SuperMan din TeleorMan. Ar trebui sa fiu obisnuit inca de mic cu snapanii si spagarii. Am vazut asta dintotdeauna dar nu m-am obisnuit. De aia am plecat si din Telemorman. Niciodata nu am fost in stare sa dau spaga. Nici macar cand imi cerea fatis nasul pe tren nu imi iesea. Am un handicap chiar daca sunt de TR.
Imi e foame. dar nu am tragere de inima sa mai opresc sa iau masa. nici macar nu as mai opri. As trece prin tara asta ca vantul si ca gandul calare pe Blandu’ Ca tare m-a sucarit. Opresc totusi la un soi de parcare, izvor loc de adunare, vanzare de fructe. Ma uit la el, ma uit la mine si incerc sa ma uit la mine din exterior. Incerc sa planez , sa imi dau seama cum arata toata scena. Incec sa iau ochii regizorului la purtat .Ma vad stand pe banca de la marginea padurii cu cele doua piersici in maini. Marele motociclist sta ca un pui speriat in colt si incearca sa treaca neobservat. Iar in fata mea, la aceeasi masa din buza paduri, din marginea nimicului, de nicaieri sta Dumnezeu. Nu, nu m-am deshidratat intr-atat de rau. Dar regizorul ala de planeaza nu ii poate da alt rol. E alb, la fata, la par, la haine la tot . Sta de parca el insusi a inventat cuvantul calm. Sta de parca asteapta sa asculte fiece frunza cum creste. Si se uita la mine. Vede probabil prin mine, stie probabil tot. Mananc o piersica si ma mai linistesc putin. Beau si putina apa . Incep sa uit de vamesi si marlani. Si cel din fata vede asta. Parca in momentul in care linistea se facu deplina, de nicaieri imi vorbi acest Dumnezeu armean. “Are you ok ? Do you need something?” De parca ar vrea sa stearga totce ma suparase in tara asta intr-o clipa. Si intr-un fel i-a iesit. Am paspuns politicos ca nu. Ar fi fost prea mult sa ii povestesc toata tarasenia mea. Fiind Dumnezeu, oricum poate o stia de la regizor. In raspunsul asta atat de simplu, de monosilabic si concis, in astea doua litere mi-am dat seama ca nu , nu am probleme. Sunt chiar bine. Mobretul merge bine, bani am, sunt in grafic si cu timpul. Deci oficial raspunsul e Nu, nu am nevoie de nimic. Mosul, auzi si intelese pe deplin raspunsul. Se afunda in meditatie din care iesise doar ca sa ma trezeasca din nervozitatea inutila. A revenit la muzica frumzelor si la problemele greierilor. Ca intre nevoie si voie calea-i de la saturn la marte, e alt film. Ca acum sunt bine dar imi e fricade ce va sa vie , pentru batran ar putea sa fie numai amuzament. El stie ca planul meu de acasa e sa ma intorc pe motoreta triumfator prin Kazahstan dar stie si cine sunt eu. Ca asa renunt. O suma de greseli si o totalitate de evenimente incepute si terminate altfel. Terminate pe aproape. Poate singurul terminat sunt eu si nici nu imi dau seama. Incep sa ma gandesc la zile de concediu, la bani, la problemele de acasa, la dor si la nevasta.
Ajuns in hostelul din Yerevan decizia ma impresoara, ma chinuie si ma biciuie. Mi-am acordat o plasa de siguranta cand am plecat si acum ma bag cu toata viteza in ea. Ma arunc de la etaj direct in mijloc. Renunt la jumatate de drum. Imi rup jumatate din vis si las pentru niciodata. Fac acel pas catre eu, catre renuntator. Decid ca de la Bishkek trimit motoretul acasa cu un camion si eu ma intorc cu avionul. Mai mult de atat, imi iau si biletul de avion. E via Moscova ca sa nu imi para rau de viza macar. Dar ma voi intoarce prin poarta din dos Voi intra in bucuresti prin Otopeni .
Stai bland maestre. Ce crezi tu, ca e asa simplu ? Am luat biletele si toate cele numai dupa ce ne-am mai luat o teapa chiar si de la omul cu suc din parc si chiar si de la hostel. Astia dela hostel au decis ca internetul e optional, asa ca au optat sa nu mearga. Abia spre seara am prins putin si numai in anumite zone ale camerei iar garajul in care au promis ca bagam mobretul continea probabil tot ce nu mai era folosit in intregul bloc. Lipseau vreo doua gaini si ar fi fost o imagine de Kusturica.
Ori eu atrag belele ori ele pe mine. Se pare ca pe aici prin oras e o lovitura de stat. Si am cautat-o . Ori orasul e foarte mare, desi mie mi s-a parut un fel de Craiova cu metrou, ori ei tin loviturile mascate ori, cel mai probabil au si loviturile de stat pe tipicul Radio Yerevan: “este adevarat dar nu era lovitura de stat ci manifestatie culturala si nu se bateau ci se pupau.”
Seara se incheie cu ganduri diluate in bere. Imi sorb dezamagirea. Ma rod creierii. Nu ma mai intereseaza nimic.
Leave a Reply