[Spre Pamir de unul singur ep 8] Codrul armean nu-i frate cu românul

Dimineata a venit in luptele dintre propria-mi renuntare si frigul napraznic facut de dominicanul de doua tone. A mancat toata seara si a pornit aerul conditionat pe frig. Si apoi a mancat si telecomanda. Cu o plomba mai putin din cauza clantanitului m-am ridicat la 7 si ceva din pat. Aveam micul dejun inclus. Oua ochiuri bineinteles. Sunt un om cu o misiune acum. Stiu ca de aici bancomatele se transforma in mobilier iar visa si mastercard in unelte ale inamicului. Desi sunt suparati complet pe americani, dolarul ramane baza oricarei tranzactii. Asa ca trebuie sa fac rost de cash american. Intreb omul de la hostel de un bancomat si de un loc de schimb valutar. Ma trimite la banca pe care o vazusesem si eu ieri si de acolo ma trimite la un magazin universal.

Adica scoti matale cash armean si mergi cu el la o cusca din asta de schimb de la un magazin. In stilul clasic armean, e iarasi teapa. Nu mai e cusca la magazinul asta de cativa ani. Ma invart aiurea vreo juma de ora dar resusesc pana la urma manevra la cel mai plictisit om in viata. Nu stiu daca e prea plictisit ca sa ma tapeasca pe fata sau e mai subtil ca ceilalti dar aici intervin narozia proprie si lipsa de inceredere in oamenii din tara asta. Eu tontoman mai de la tara nu am mai vazut de multa vreme bancnote de 100 de dolari. Si ultima data erau verzi, ca de aia le zice verzisori. Sa vezi ce colorate imi dadu asta… Daca mi-a tras teapa de 700 de dolari intru direct in istoria narozilor. Zic sa nu fac totusi scandal si ma duc la hostel si vanez nitel net. Se pare ca s-au colorat banii si pe la americani. Teapa mare nu mi-am luat. Nu stiu daca m-a facut la curs sau altele dar asta e … nici nu mai conteaza.
O iau din loc. Oprirea de azi e in localitatea Merghia. Stiu omule ca nu ai auzit de ea si nu cred ca vei mai auzi. Iti spun cinstit ca acest loc are o singura calitate, un singur rol in drumul meu. Este ultima localitate pana in vama iraniana. Mi-a zis Nea Caisa cu carnetul de pasaj ca dureaza cateva ore si ar fi bine sa fiu pe la 9 in vama. Asa ca mergem sa ne cazam langa. As fi dormit si pe pragul vamii ca sa fiu sigur ca va fi totul bine maine.
Ma tin dupa GoguGPS pana cand asta imi spune foarte frumos si linistit sa carmesc la stanga. Ba tu esti nebun ? Tu nu vezi ca e camp cat vezi cu ochii ? Te armenesti si tu, vrei sa ma faci ? Fac stanga, pe unde imi pare un drum pana imi face un nene semn sa ma duc inapoi ca am intrat in curtra lui. Ma intorc, ma duc si nici eu nu stiu ce mai caut. Bai gata! Uite, in fata e asfalt si pare ca la un moment dat ajung unde trebuie. Deci inainte sa fie si lasa-ma in pace tu nasparliu de GPS. A incercat el sa ma mai intoarca dar eu ca Batman o tin inainte. Si drumul se face chiar frumos. Incep sa merg spre un soi de munte sau deal. La un moment dat, ca printr-o curba vad niste semne de monument si lume buluc. Hai sa opresc daca tot ajunsei. Imi e si frica sa las motoreta, locul arata groaznic. Niste indivizi cu doua Lada din 1900 toamna stau cu muzica la maxim si mananca la umbra unui desis de langa drum. Langa drum dar cam pe mijlocul lui incat un pas m-a despartit sa am o cizma mirositoare a mancare armeana. Dincolo de toata mizeria, vad una din frumusetile tarii asteia. Incep sa banui o viata de fugiti in munti ale stramasilor armeni fugariti de turci de prin Anatolia. E o chilie a vreunui calugar dar la fel de bine ar putea fi punct de observatie ramas din veac. Un avanpost al unui cuib de vulturi. Si Doamne-i frumos si verde intr-o parte si pietros din ailalta. Ai impresia ca s-a aplicat strategia romaneasca de parjolire. Dar aici a facut-o inasasi natura. Deja vad batranul preot armean stand in chilia lui umila din varf de munte, scrutand departarle, asteptand vesnicia. Cand calatorul trece pe aici, ii da si ziua buna, dar de sub hainele cele saracaciaose scoate un cutit mic, ascutit in Iad de insusi Mefisto. Ii vad lucirea in soare cum se ridica, ii vad licarirea in ochi, secunda cea de groaza si coborarea mainii. Calatorul trece, dar punga de bani ramane taiata ca din intamplare in praful drumului si calugarul din vechiul turn da alarma mai departe despre venirea necunoscutului. Nici in vremea de acum nu se puteau ei dezminti. M-am intors la Mobret si l-am gasit asaltat de o turma de tiganiarzi si puradeii din dotare. Imi facura semn ca e ok de parca eu asteptam aprobarea lor in vreun fel. Marlani dar multi si pe teren propriu. M-am facut ca nu observ. Dupa ce au urcat toata turma de kinderi la pozat pe mobra nu puteau ramane mai prejos tatii. La astia a trebuit sa fiu atent sa nu se duca gramada cu mobretul. S-au carat relativ repede. Si dus am fost si eu.
Sunt siiingur pe drum acum . Ataaat de siiingur. Dar unde e toata lumea chiar nu inteleg. Sigur am gresit pe undeva traseul. Or fi astia rupti in toate coatele dar nici asa drum prost nu se poate sa fie. Pregatire involuntara pentru Pamir Highway. Abia peste o luna aveam sa realizez ca de fapt cea mai enduro parte e chiar asta de langa iesirea din Europa. Bucata asta de Armenie. Inainte e rau drumul dar GogGPS zice ca peste doi kilometri dau iar de asfalt. Cica mai am vreo 50 de kilometri de facut dar tot el zice si vreo 3 ore . E complet nebun. Inapoi sunt 15 kilometri de drum prost si Dumnezeu cu mila ce o fi pe partea cealalta. Hai ca se poate.
Padure nebuna. Turbata si calma. De nepatruns si interminabila. Asa imi pare acum. Inapoi e prea mult si-nainte nu se mai termina. De dupa colt imi face cu ochiul Baubau sau poate doar am luat-o razna. Nu e nimic dupa colt. Nici macar drum. Numai crevase, urmele camioanelor ce-au fost pe cand nu se povestea . E o liniste ce ma omoara. La figurat dar mai ales la propriu. Sunt singurel printre copaci, vorba reclamei… dar acum nu am timp nici sa gandesc la ceva. Arat ca o suricata cocotata pe un magar albastru. Lupt sa captez orice sunet vine din jur speriat de aninale si mai ales de alea bipede doritoare de bani. Mai pe dreapta nitel, ei dreapta … cine crezi tu ca poate scoate rotile din urmele de tractoare din padurile astea ? Bine, stanga… N-am, ca e vale. Atunci odihna ca si asa nu cazusem azi. Hopa sus Mitica. Brusc drumul se niveleaza putin dar incepe sa urce abrupt. Pana aici au putut sa mearga cu camioanele rusesti ? Mai baga o fisa. Hai ca mai e un kilometru pana la intersectie. Trebuie sa fie ceva bun acolo. 500 de metri , 100…siiiii … intalnire de drumuri forestiere semnalata de GoguGPS de parca ar fi Place de la Concorde. Tot Gps zice ca mai e putin. Vreo 30 de km. Tot nu inteleg de ce zice si ca mai sunt doua ore si jumatate. Poate s-a tampit si atat. Vad si un om cu o masina de teren oprit sa ia apa de la un izvor. Opresc sa il intreb de drum si ma ajuta sa ridic mobra de pe jos. Pietrisul mamei sale de pietris… Omul nu pricepe nimic asa ca plec mai bou decat vaca ce-am venit. Doar privirea lui imi spune ca nu prea vede multi nebuni pe aici. Deci mai e un drum. Clar … m-a facut pana si GoguGPS in tara asta. Si tu Brutus? Sunt siiingur iar. Dar in zare ce se vede ? Dau de un sat. In sensul ca il vad in zare peste rau. O fata morgana. Imi tremura sufletul. Corpul e prea obosit ca sa mai tremure. Incerc sa ma concentez si o fac atat de bine incat mai dau o data cu mobra de pamant. De data asta am o problema. M-as culca langa ea, la umbra ei. Nu mai vreau sa inaintez. Nu am putere sa o ridic. In zare vad o masina venind. Sper ca ma vor ajuta si primesc doar o mana de praf in dinti. Daca fluturam niste bani opreau oare ? Reusesc sa ridic mobra dupa ce dau cortul jos. Brevetez tehnica de ridicat mobretul ce avea sa imi devina atat de naturala curand. Constat ca semnalul de pe stanga va ramane o amintire in acest drum. Un ciob portocaliu facut in China pentru o motoreta japoneza adusa de un roman in Armenia. O urma de globalizare ramase in tarana. A avut dreptate nasparliul ala de GPS: 3 ore am facut. Ce incantare mai mare dupa atata munca poate sa fie decat sa vezi o bucata de asfalt oricat de peticita? Va spun eu ca niciuna. Aproape am reusit sa ajung in treapta a patra. Ma vedeam ajuns. Cu drumul gatat pe ziua asta. Aproape zic, pentru ca Armenia mai are asi in maneca padurilor. Santierul Cucu, nu e drum dar e de lucru. Se pravalise muntele din dreapta peste padurea din stanga si luase si asfaltul la plimbare. Nu lasau pe nimeni sa treaca dar vaznad motoretul li s-a facut mila. Cred ca vroiau doar sa ma nimereasca cu atelajul care dadea cu spatele si sa-mi ia calul. Dar am fost mai rapid si pot povesti in continuare. Evrika ! Ajung in maretul oras admirand in stanga o bucata de stanca precum un zid mare si rosu: de acolo incepe Iranul. Acolo iar se termina Europa. O voi parasi a doua oara in doua saptamani. Cu chiu si mai ales cu vai gasesc si minunatul hostel. In Romania i-ar fi zis camin de nefamilisti semidezafectat dar aici ii zice chiar hotel. Dusul e la capatul holului si parca as intra cu cizmele de cauciuc ca sa fiu sigur ca nu iau ceva boli. Patul pare curat, dar pun preventiv sacul de dormit peste. Intreb de internet. Imi promisesera ca au. Dupa putina agitatie cu wireless-ul ce nu merge, mi se ofera net de la telefonul proprietarului. Incercam sa schimbam vreo doua vorbe dar nu ne intelegem. Ma duc sa mananc in oras. Gasesc o forma trista de oras mic de provincie in curs de autodesfiintare. Trei case in paragina, un magazin general si unul de piese auto, doua blocuri ce iti inspira comunismul tarziu, comunismul scurs ca vopseaua de pe ele. Reusesc sa imi cumpar bec si avem un fel de semnalizare pe stanga. Gasesc si un restaturant. La parter sunt doua femei la o discutie intermenibaila. Imi permit sa le intrerup in engleza, in franceza, in romana si ne intelegem prin semne. Chelnerita blonda doar pe jumate de la ultima vopsire din timpul URSS-ului, cand probabil era si diva orasului, daca te iei dupa hainele mulate desi le are de acum douazeci de kilograme si atitudinea de primadona, imi intinde un meniu din care inteleg numai cuvantul magic: pizza. Decid sa nu risc altceva. Iau si un whisky, sau un fel de bautura cu aroma de whisky. Trebuie sa sterg intr-un fel ziua de azi, sa o fortez sa se mute in istore si oricum de maine intram in postul marelui Iran la bautura. Sunt indrumat sa urc la terasa, unde este un televizor cu videoclipuri de prin anii 90. In timp ce McHammer se agita pe ecran descopar un wireless si incep sa vorbesc acasa. Sunt obosit, in mijlocul unui loc uitat de vreme si de lume, incerc sa vorbesc in ultima seara inainte de a incerca sa intru in necunoscutul Iran. Ma simt mic si iar incerc sa ma teleportez acasa. Aflu ce se mai intampla pe la Bucuresti si apoi, cand incepusem sa imi incalzezsc putin sufletul se face liniste. Din aia neagra ca ecranul ce s-a inchis si apasatoare ca butoanele pe care le stresez. Nu mai am baterie. Raman cu gandurile in puncte de suspensie si cu sufletul ratacind prin padurea intermeninabila a disperararii.
Dimineata sunt primul in vama. Atat de devreme ca nici vama nu-i acolo. Ma rog, vamesii. Stau ca prostul cam o ora si jumate in vama armeana sa vina o tantica sa imi puna o stampila pe o hartie pe care o mai plimb pe la trei ghisee cu un final de la sine inteles pentru Armenia: mai vor bani. Au si un bancomat de la care scot 8000 de bani de-ai lor. Zisesera ca tre sa platesc 5000 si imi era foame. Dar te pui cu dansii ? Au fost draguti pana in ultimul moment. Cica trebuie sa platesc cinci mii, dar comisionul de plata e … trei mii. Daca scoteam mai mult cred ca crestea si comisionul … mama voastra de frumosi local … sa va stea-n gat ba ! Scap de ei. Cel putin asa sper.

Ajung la primul soldat iranian care imi zambeste si imi spune “Welcome to Iran!”. Imi da o stare de liniste nenea asta. Ajung la al doilea. Are o singura intrebare: “Carnet de passage ? ” . N-am !