Share Button

N-am carnetul de pasaj ca la noi e nesimtit de scump. Dar am vorbit cu Hussein al vostru. A zis ca se rezolva. Iranianul se uita la mine chioras. E cald dar transpiratia mea e rece. Zambeste calm. Imi vine sa il iau la palme cu tot calmul lui. Zice: ” Tu vrei sa zici Aldi nu Hussein” . Exact Aldi ziceam daca asa vrei tu… Il suna, vine, trecem de doua posturi de control si nenea Aldi stia de mine si stie ce are de facut. Imi arata un scaun si imi spune sa ma relaxez ca va dura doua ore din momentul in care ii dau pasaportul. Are chef de mistouri cu mine.

Doar i l-am dat deja. Eu ca da el ca nu … cand incepe sa il caute imi dau seama ca nici nu i l-am dat dar nici nu stiu unde e. Disperare crunta te simt langa mine. Deja creierul s-a topit in alternative si ma vad la stirile naroziei. Incep sa ma gandesc cum dau de ambasada. Pacea capatata acum 5 minute se transforma din nou in agonie. Linistea in cautare bezmetica. A doua oara pe ziua de azi nenea Aldi intruchipeaza salvarea. Vine cu haina mea cea lasata pe scaun. Nu umbla in ea dar a pipait-o si are impresia ca simte ceva. Si acolo este. L-am regasit. Mai am doar de stat 2 ore degeaba ca sa iasa hartiile. Atmosfera e relaxata. Aldi se invarte cu hartiile in timp ce colegul lui face conversatie. Vorbeste bine engleza si e dezinvolt. Mai gasim si un rus, mai stampilam si pasapoartele si nici nu imi dau seama cand trece vremea.

 

 

 

 

 

Am pasit in tara ascunsa. In tara unde m-a pus tata sa promit ca nu intru. Da tata, te-am mintit … aveam viza deja luata. Despre tara asta jurnalele noastre iti apun ca trebuie sa fi cel putin nebun sa mergi. Ca fiecare om scoate hangerul la fie ce pas, ca insusi diavolul te primeste la granita, intr-un cuvant: horror. Oamenii din vama nu mi-au lasat insa impresia asta. Dar sigur ei sunt instruiti sa lase calatorul sa intre ca sa nu mai aiba scapare. De altfel tot din auzite la stiri iti verifica sarsanalele in cautare de material incriminator mai rau ca romanii comorile dacice. In vama asta doar eu singur mi-am intins tot calabalacul prin parcare cautand pasaportul. Acu’ daca stau sa ma gandesc … si asta a fost tertip sa ma verifice fara sa stiu si sa ma ia ostatic in vreo moscheie. Opresc la prima benzinarie pe stanga. Ca aia de pe dreapta e abandonata. Sunt multi oameni. Dar stau. Cred ca ma asteapta cu rapirea. Pretextul: nu e curent si vine peste o ora. Nu mai am gaz pana la urmatorul peco asa ca le fac jocul. Bine ma ! Stau si eu o ora daca ziceti voi. Se pare ca ma invat cu statul asta. Ma asez pe marginea de beton a pompei si picot. Sunt 10 oameni. Fiecare diferit in felul sau, asa ca primesc banane, ceai, biscuiti si o invitatoe de a lua masa de pranz cu lucratorii ce profitau de lipsa de curent. Sa vezi chestie. Sa vezi ca oamenii astia nu sunt naspa cum zic jurnalele ci buni cum zic alti calatori. Nu luceste nici un hanger si ospitalitatea le da pe dinafara. Dar poate si asta e un tertip, poate e ceva in mancare si ma drogheaza. Imi e totusi foame si eu nu am nimic in desagi. Mananc biscuiti si banana si nu am nimic … aha, deci mai incolo ma luati ostatic ? Deodata ma simt luminat ! Venise curentul. Sa vezi atunci manevre de mutat batrane masini locale ca sa ma lase primul ca am drum lung. Sa traiti o mie de ani oameni ! Am plecat !

 

 

 

 

 

Drumul nu e lung dar e dintr-o alta lume venit. Pardon, eu sunt ala venit. El e dintotdeauna. Aici incep sa intru in desert. Incep sa ma apropii de nisip. Am coborat din munti spre eternul nisip. Inca vad verde in fata ochilor, dar numai aporape si numai in anumite bucati. E socant si fascinant. In acelasi timp imi pare un deal dar imi pare o piatra afundata. Un prea mare stapan a aruncat dupa straini nepoftiti si de atunci a tot crescut pana ce acum un munte pare. Si ai impresia ca totul e aproape si usor de inteles si nu iti vei da seama calatorule cat de departe de a scarmana macar putin scoarta acestor locuri esti. Tu si camiloiul tau albastru sunteti niste neaveniti trecatori pe aici. Pe care poate ii rapim. In alte locuri am impresia ca vad gramada de nisip cernut de la poarta lui tata.  Aici e un deal rosiatic ce ma astept sa se transforme intr-o furtuna de nisip la orice pala de vant. Dar el e acolo si ramane de secole poate pentru ca asta-i piatra lui, asa sunt locurile astea. Incep sa banuiesc faptul ca ceea ce vad verde este cultivat pentru ca restul spatiului, cel lasat in grija lui Allah gazduieste numai un fel de iarba pitica si galbena. Pe aici fotosinteza s-a terminat. E numai arsura. Drumul e drept si bine asfaltat. Masinile par noi si totusi de cand lumea. Imi dau acelasi sentiment pe care l-ar fi avut un strain vazand Romania inainte de 90. Le zice Iran National si sunt o licenta cumparata de prin 60 cred.
Ajung in Tabriz. La cata liniste a fost pe drum ma asteptam ca aici sa gasesc trei masini pe strada ca in Cuba pana de curand. Daaaarrrr…. Iranul a facut legaturi de prietenie cu marele popor chinez si au descoperit motoretele chinezesti. Cata frunza, cata iarba… pardon, cat nisip pe duna. Sunt un furnicar agitat iar eu arat ca un magar printre oi si ma misc precum un mamut inconjurat de musculite. Nu vreau sa ii stresez dar nici nu-i vad cand apar si dispar. Prezente mai efemere decat secunda ma obosesc mai rau ca drumul de pana aici. Deci cum era cu statul ala la voi? In tara asta, din ce vazui pana acum, ori stai ori esti pus la curent (220v alternativ). Cand adrenalina mai are putin pana a-mi scoate sangele pe nas, am gasit si hotelul. De fapt, o strada aproape numai cu hoteluri. Zic sa merg totusi  la cel spre care m-am pornit. Il gasesc, are o intrare direct la  mezanin. Nici gand de vreun loc sa pun motoreta. Si strada e atat de agitata si nu imi da siguranta. Intreb pe receptioner si cica o sa am parcare si tot ce vreau. Hai sa vedem unde neica. Nu te-oi vedea urcand japoneza pe scarile astea … si nici nu e vreo chinezarie din asta de-a voastra. Sau e locul cu rapirea, de nici nu il intereseaza de mobra mea ? incep sa ma ia gandurile, dar omul ma ia cu tot cu mobret si ma duce la vecinul dotat cu o curte dotata cu umbra. Au ei o intelegere si nu e nici o problema. Una rezolvata. Duc geanta in camera. Deja m-am specializat si la caratul asta. Am o papornita cu strictul necesar de nelasat pe motor. Ies la plimbare.

 

 

 

 

 

Cum sa descriu eu mai bine orasul asta ? Obor. Inchipuiti-va un Obor de un milion si jumatate de locuitori. Un furnicar printre tarabe. Nu poti sa faci nicaieri un pas sa nu vezi ceva de vanzare, expus direct pe caldaram. Si cu toate astea e o chestiune interesanta: fiecare strada are un specific. Pe una gasesti fructe in timp ce pe cea perpendiculara piese si service-uri de motorete chinezesti. Si oamenii astia, atat de dubiosi in jurnale, sunt al naibii de zambitori si de linistiti. Isi vad de treaba de parca nici nu ai fi. Foarte multe saluturi. Cand isi dau seama ca nu esti de-al locului primesti automat un “hello”. Si apoi incep sa se imparta: nestiutor de engleza-hello si da din mana, putin stiitor- hello, de unde esti, bine ai venit in Iran si cam aici se termina engleza si stiitorii de engleza, de obicei oameni mai in varsta.  A mers un mosulica cu mine o statie de autobuz intreaga intrebandu-ma cate-n luna si-n stele. De la Ceausescu la ocupatia mea si ce ma aduce pe acolo. Stiu ca nu am vazut nimic din orasul asta dar ma intorc la hotel. Sunt frant de atata stat pe ziua de azi, dar mai ales sunt frant de emotii. Cum intru pe usa imi dau seama ca receptionerul s-a schimbat. Asta are pe undeva pe la 60 de ani, pare mai inalt si spre deosebire de majoritatea localnicilor are parul alb. Ma asteapta cu nerabdare.  Asta sigur vrea ceva, sigur e ala rau de la stiri. Bai Osama fara basma …. Si aud :”Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !”. In ROMANA . Sunt buimacit total. Nici macar nu are accent. Nici nu vroia altceva. Vazuse pasaportul si a vrut sa imi spuna asta:”Nu mergem nicaieri, doar ne plimbam !”. De cand o astepta sa psuna asta ? Nici macar celebrul “Ce (pauza opintita) faci ?” pe care il stiu toti bulgarii si turcii. Narodul si disperatul dupa casa din mine se activeaza si incep sa vorbesc limba mea materna. Zambeste si imi spune intr-o engleza la fel de curata ca romana ca acolo se opresc toate cunostiintele de romana ale sale. Dar si pe astea de unde le ai nene ? Scoate un album de fotografii de sub birou. In prima fotografie recunosc Ateneul si pe un barbat brunet si tanar dar cu trasaturile interlocutorului meu. Mai vad si manastirea Cozia si cazinoul din Constanta in urmatoarele. Apo Parisul si Londra. Si de bratul tanarului o domnisoara. Imi spune cu o inflexiune a vocii ce imi da mai degraba ideea melancoliei decat a tristetii: “Mariana”, aratand spre domnisoara “Am iubit-o mult. Am vrut sa ma casatoresc cu ea. Ii luasem si inelul de logodna. Dar… asta e !” Stai nene, nu ma lasa cu ochii in soare, zi povestea pana la capat. Ce s-a intamplat ? de ce nu s-au unit popoarele ? “De la revolutia din’79 s-au inchis granitele. Sase ani m-am chinuit sa ajung la ea, sa aflu vreo veste, orice, dar nu s-a putut. Abia in ’85 am ajuns din nou in Romania. Era deja maritata si avea si doi copii”. Daca nu eram unde eram as fi baut o tuica numai ca sa ma resetez. Si i-as fi dat si lui una. Nu se  poate asa ceva. Cum intra politica incaltata cu bocancii militari peste vietile oamenilor, cum pot avea efect politicile statului asupra iubirii. Incerc sa imi inchipui cei sase ani de agonie si extazul din avionul de Bucuresti urmata de finalul zdrobit al povestii de iubire. Raman fara cuvinte si ma retrag.

Sunt in Iran si e tare fain ! Oamenii astia sunt intr-adevar altfel. Dar nu cum zice la stiri. Dimpotriva, ospitalitatea lor este ceva ce nu am mai vazut pana acum. Modul de a vorbi cu strainul este unul calm si lipsit de dorinta de a-i vinde ceva. Exista mai degraba curiozitatea legata de drumul facut , de unde venisi si unde te duci decat chestiunile pragmatico-materialiste gasite nu mai departe de vecinii armeni: iti vand ceva, cat costa motoreta si asa mai departe. Maine ajungem la capitala, la Teheran.







Share Button