Am umblat prin Iran si iesirea mi-a facut figuri. Am vazut fata lui Dumnezeu in mana intinsa de un batran hotelier din marginea tarii. Am vazut frumusetea oamenilor de la intrarea in tara. Calmul agitat al oamenilor de peste tot, linistea de pe fata lor, eleganta femeilor ce reusesc sa treaca de barierele puse de legi. Peisajul, desertul nesfarsit si muntii din zari, lumea si locurilie, oamenii si toate cele ce au mai fost pe aici ma fac sa spun doar: Pe curand Iran ! Sa nu te schimbi ca eu mai vin sa ne vedem !
Acum am trecut inca un prag, inca o poarta spre inca o lume. Nu stiu ce e in fata, am vazut ce a fost in urma si speranta imi creste. Intru in Turkmenistan intr-o cladire de frontiera cu aspect de mausoleu ce ar face vama iraniana sa paleasca de rusine. Ma preia n soldat de la intrare si imi spuna sa mai astept nitel ca nu au venit oamenii de la banca. Nu imi pot explica ce se intampla si unde e toata gloata din partea ailalta. Ce s-a intamplat cu harababura si nebunia de acolo. Aici sunt numai eu si o familie numeroasa ce flutura niste pasapoarte diplomatice. De partea cealalta a birourilor sunt numai soldati . Majoritatea foarte tineri. Imi dau un sentiment de liniste: astia nu par a umbla cu mismasuri. Cel ce m-a luat in primire ma conduce pe la toate ghiseele necesare dar ma amuza ca intrebarile lui sunt mai mult despre telefonul pe care il port si despre cum sunt telecomunicatiile pe la noi. Apoi imi spune ca vrea sa faca facultatea de telecomunicatii. Spre deosebire de armeni ce te pun sa umbli de la Ana la Caiafa, aici vine muntele la Mahomed. Am stat intr-un loc si venea cate un om cu cate o hartie, o semnam sau completam ceva, pleca, venea altul si tot asa. A trebuit sa mai merg numai la ghiseul bancii (2 metri in stanga) unde am platit 87 de dolari pentru toate cele necesare si apoi am iesit sa verifice bagajele si sa-mi zica la revedere. Simplu neica.
Sunt iarasi pe drum. Iar am ramas numai noi doi in drumul nostru. Iarasi calaresc gandul si dorul, dar si motorul. GPS Imparat e la locul lui si zice ca am vreo 80 de km pana la Asghabat. O nimica toata. Mai e si autostrada. Singura problema e ca sunt atat de curios unde dorm la noapte. Am auzit chestii frumoase despre cinstea turkmenilor dar nimic nu am auzit despre vreo cazare in oras. Cat de tare s-or supara daca voi dormi prin vreun parc ? La iranieni era chiar ok. Te baga la puscarie pentru asa ceva ? Biciuire in piata publica ? Cica ar fi un hotel rusesc scump si prost. Am mai vorbit cu niste oameni ce au fost lasati sa doarma in Ambasada Romaniei acum cativa ani. Dar daca am noroc sa le fiu pe plac asa cum le-am fost celor din Iran ? Mai are oare vreun rost macar sa ii deranjez ? Dar in mail ziceau ca ma asteapta cu drag, cu gratar si mai ales cu o bere, dar si ailalti au zis ca ma asteapta cu drag si au fost mai reci decat suflarea Siberiei. Dar o bere dupa uscaciunea iraniana ar cam merge la suflet. Sa vedem zi-se orbul ! Stiti bancul cu iepurasul ce gasise cartonul de oua dar nu avea tigaie si merse la urs sa o ceara? Vi-l zic cand ne vedem. Dar tot ca iepurasul acela am ajuns la portile orasului descumpanit si aproape hotarat sa nici nu mai trec pe la ambasada. M-am uitat pe harta si totusi cladirea-i in drum spre centru. O scurta descriere a intrarii in oras: “De departe vezi albind dar nu prea auzi mandra glasuire ca padure n-au. E eternul desert. Frate, dar se vede albind ! Si se albeste si e din ce in ce mai alb. Totu-i alb pe camp, pe dealuri. Pe dealuri nu ca nu au nici dealuri.” E un alb dureros. Te dor ochii precum iarna de la prea multa zapada. Dorothea intrand in noul oras al vrajitorului din OZ. Scot ochelarii. Scot si casca , mi-as putea scoate si ochii ca tot alb ramane totul. Alb cu verde mai exact. In mijlocul desertului sunt zone cu plante neverosimil de verzi. Numai calul e albastru. Si steagul din fata are albastru. Si galben, si rosu. Am ajuns la ambasada Romaniei. Opresc mobra in fata portii si sun la o sonerie si stau nitel. Nimic. Sun la a doua sonerie si mai stau. Nimic. Ma uit dupa a treia. Nimic. E sambata. Nu stiu cum e pe aici, pe ce tipic se intampla treburile dar poate sunt oamenii pe acasa si eu latru pe la porti degeaba. Mai sunt si vreo 400 de grade afara. Ma uit inca o data in mail si vad ca mi-au dat si numarul de telefon. Hai sa incercam. Sun ! Nu apuca sa sune a doua oara si raspunde cineva: “Buna ziua, sunt Liviu si ….” Si imi ia vorba din gura. ” Ai venit? Stiu de tine. In cat timp ajungi la ambasada ? ” “Sunt la poarta “, zic. “Nu te misca, vin in 10 minute”
Las pata de culoare albastra in topire in mijlocul drumului sub al mai arzator soare si ma asez la umbra sa mananc vreo 3 biscuiti ramasi prin desaga. Nici nu apuc sa termin ca apare o masina, opreste si iese un tip format numai din zambet. Pare ca ma stie de o mie de ani si ca se bucura sa ma revada. Parca mai are nitel pana sa ma intrebe ce am facut de aseara de la bere. Sunt invitat inauntru in cel mai firesc mod. Deschide poarta ambasadei si ma pune sa bag motoretul la umbra in curte cat stau pe acolo. Il cheama Emil si este consulul politic(parca …) .Cu alte cuvinte, unul din cei trei oameni din ambasada romana din Turkmenistan. Intru si mai cunosc si a doua persoana ca a treia e in Romania. Incep sa am un sentiment ciudat. Incep sa vorbesc romana si as vorbi si i-as lasa pe ei sa vorbeasca. Si parca as zice dar i-as lasa sa si aud romana. Primesc apa, cafea si intrebarea cheie : “unde dormi la noapte ?”. Acu, vazandu-i asa primitori si draguti mie incepuse sa imi faca cu ochiul curtea ambasadei. Ochisem deja un loc. Cald e de numa-numa. N-as avea probleme. Dar deocamdata sunt la faza de rusine si spun doar ca nu stiu si intreb daca stiu vreun loc mai ieftin. Primesc raspuns negativ. Dar imi este dat de parca ar incerca sa imi opreasca un drum. O las asa deocamdata si ma tot gandesc la curte. E umbra, e liniste, e spatiu … si dupa trei minute se intoarce Emil si imi spune foarte serios: “Am vorbit cu conducerea despre cazarea ta”. Sa vezi ca mi-a luat-o inainte si au decis ca ma lasa pe aici. Si continua “Am vorbit cu sotia si in seara asta mergi la noi acasa”. Asta a venit direct in moalele capului. Nu ma asteptam si nu am vazut-o ca posibilitate nici in cele mai optimiste ganduri. Sunt un prafuit, un drumet venit din desert carand o lume intreaga in spinarea murgului albastru. Casa de oameni nu imi mai e obisnuinta. Ma simt ca un neandertalian invitat la palat. Nu mai stiu cum e. Incerc sa ma adaptez din mers. Sunt deja dezobisnuit de lumea normala. Am praf si in dinti si in suflet.
Am facut un dus in ambasada (asta da premiera) 
si nu am fost lasat pana nu am luat din bagaje tot ce poate fi bagat in masina de spalat. Emil imi spune ca doarme copilul si trebuie sa ne mai invartim prin oras. In traducere libera, m-a dus la un restaurant chiar elegant si m-a hranit si mai ales , dar mai ales , am primit o bere . Cu alcool ! S-au dus zilele babei si noptile vegherii ! Apoi mi-a aratat orasul . Am fost sa luam bere si am mers acasa. Am cunoscut familia si mi-au fost bagate hainele la spalat. Nu numai atat. Sper ca s-au spalat si niste pacate ale lor in masina aia de spalat de-or avea pacate de spalat. Ca merita !
Dupa arsita iraniana, berea deschisa a sfarait de parca s-ar fi evaporat. Ficatul nici nu mai stia ce sa faca cu alcoolul. Stomacul deja se invatase cu “Bautura cu aroma de malt” . Pe prima am baut-o in cinci minute doar ca sa nu fiu luat drept betiv ordinar . Trebuie facuta o paranteza si spus ca modul in care a fost aleasa berea e ceva ce nu am mai vazut : au doua sau trei marci toate dar deliciul il face ca am cautat data fabricatiei si le-am luat pe cele mai proaspete. Si cand zi proaspete, sa nu fi trecut de trei zile.. Nu mi-am pus niciodata problema asta pana acum dar se pare ca in locurile astea cu atatea grade pe afara este chiar o problema. Se pare ca ai sanse sa ai parte chiar de spitalizare de la o bere. Si dupa ce bem bere ce facem ? Mergem sa mancam . Iar ! Fratilor, va intreceti cu bunatatea! Nici acasa nu mananc atat !
Vizita asta, intalnirea asta cu Emil si cu familia sa, m-au pus pe multe ganduri. Unul dintre ele, este legat de cat de subtire este zgarietura pe care am facut-o pe unde am trecut ? Cat am inteles pana acum din ce se intampla in locurile astea si cat voi intelege de acum incolo ? Probabil nimic. Cat de mult ma pune la respect bariera de limbaj, de posibilitatea de a lua pulsul lumilor prin care trec? Si mai ales cat de scurt este timpul trecerii ? Cat ar trebui sa fie de lung pentru a intelege o lume intreaga ce nu e ca cea de acasa ? Cat am stat cu Emil am aflat despre Turkmeni cat as fi citit o carte intreaga si poate mai mult. De exemplu: La un moment dat, la el in bloc, s-a deschis usa liftului la alt etaj si am vazut un covor pe tot holul. Se pare ca au fost mutati oamenii in aceste blocuri noi si frumoase (in Asghabat nu se prea gasesc apartamente sub 100 de metri partati cu toate cheltuielile platite de stat) dar obiceiul de a fi impreuna cu familia extinsa nu a disparut. Fapt pentru care toata viata se petrece pe ulita satului, in spatiul comun, dotata acum cu lift, pe holul blocului. Tot la bloc am mai vazut ceva. La iesirea din bloc, pe jos e cazut un lantisor ce pare de argint. Aflu ca nimeni nu va pune mana pe el mai mult decat de a-l pune intr-un loc mai vizibil. Se spune ca daca cineva fura, treaba politiei e sa il scoata din mainile celorlalti oameni. Am aflat ca femeile dupa maritis fac un fel de legamant de tacere iar unele mai hotarate nu vorbesc toata viata cu socrul. Nu vorbesc in sensul ca fac tot ce acesta va spune fara ca sa-i raspunda vreodata. Alta lume , alte obiceiuri.
Dimineata, dupa ce amprimit si niste merinde cadou, am plecat a doua oara de acasa. De data asta cu o inima bucuroasa pe langa cea trista, rupta de desapratire. De data asta exista bucuria ca exista astfel de romani. Astfel de Oameni ! Revolta i-as spune dar revolta e multa, e rea, e hotarata. Asta a mea e numai o dulce-amaruie. E numai o sucareala. O suparare ca plec iarasi de acasa. Iarasi ma instrainez cand abia ce imi era iarasi bine ? De ce exista vizele astea asa strambe oare ? ca as mai fi stat pe aici…
Am impresia ca am deviat intr-o poveste de clasa a cincea. Povestea asta devine o enumerare rece a faptelor. Nu pot ma neica sa scriu ! Imi e greu ca naiba ! De toate celelalte as putea sa scriu dar despre asta nu pot. Imi e ca voi scrie prea putin sau prea mult, imi e ca voi bate campii, imi e ca nu se va intelege pe deplin. Cu suparari nu am probleme. Le scriu la un pahar de vin. Dar bucuria ? Veselia ? Surpriza placuta ? Relaxarea ? Cum se scriu astea ? Cum se scrie facerea de bine dezinteresata ? M-am imbatat de doua ori si totusi cuvinte nu au iesit. Cuvinte ies, nu zic. Dar sunt triste, sunt melancolice si nu arata suficient ce a fost. Nu te poarta prietene cu mine pe saua acelor zile . Pur si simplu aceasta tara, aceste zile nu se pot povesti la adevarata valoare. Nu pot spune cum dupa ultimele 2 tari stau in mijlocul drumului si stiu ca nu sunt singur. Stiu ca oamenii sunt frumosi peste tot.
Leave a Reply