Category: Pamirul, Pamirul si eu nu-s emirul (Page 2 of 2)

Despre Mestia mi-au povestit niste prieteni ca e frumos si de neratat. Si cam astea erau toate cunostintele pe care le aveam. Nu ar fi prima data cand plec asa caine surd la vanatorare. Am hotarat ca merita o incercare, chit ca va trebui sa ma duc si sa ma intorc pe acelasi drum. Macar o carmesc spre munte. Exista promisiunea unor drumuri interesante. Dar trec ceva kilometri si drumul o tine prin sate obisnuite unele cu altele si neobisnuite cu strainii. Viata curge molcom pe aici. Iar ma simt acasa.  Arata ca prin sudul Romaniei. Toata lumea are o radacina in Teleorman. Axis Mundi arunca raze pana aici.

Continue reading

Aseara am vorbit acasa. Nu e prima oara de cand am plecat, dar de data asta incep sa simt ceva in vorbe., in aerul ce nu il respiram impreuna e ceva greu cat o nicovala. Incepe sa apese pe suflet. Incep sa simt de la mii de kilometri. Simt tristetea si ca soata a trecut de initiala senzatie de incitare si de acum incepe sa resimta singuratatea. Incepe sa i se faca frica pentru mine. As vrea sa ma pot rupe in doua si sa imi teleportez o parte acasa. As vrea sa o pot mangaia si sa ii spun ca totul va fi bine dar nici eu nu pot garanta asta. Incep sa ma gandesc la fapttul ca e mai greu pentru ăl de ramane acasa, fara vreun fel de control si nu stie daca totul va mai reveni. Are numai speranta. Poate ca sunt egoist. Recunosc: sunt.

Continue reading

E a doua zi şi deja sunt obosit ca un câine după o cursă cu propria  coadă. Eu mi-am alergat visele verzi pe pereţii cu cai ai ăstora … sau nu era aşa ? Nu ştiu cum era, că m-a tâmpit toatâ noaptea vecinul ascultându-l pe Erdogan cu televizorul la maxim. Poate vroiau sa acopere sforăituri, că erau o mie în cameră, dar mie mi-au adus aminte mai degrabă de momentele decembriste de pe la noi. De modul în  care căteva zile şi la noi s-a trăit numai prin televizor de ziceai că e un meci de fotbal interminabil. Atunci televizoarele din România au fost testate. Au funcţionat zile întregi. Ne trezeam şi ne culcam cu platoul 4. Eram mic dar simt acum la vecinii de pe aici cam aceleaşi sentimente. Cel mai important ar fi incertitudinea. Forţarea cotidianului la nivel de stat este ceva realmente terifiant. Nu ştii dacă mâine va trebui să fugi şi dacă va trebui să o faci în ce direcţie să o iei. Nu ştiu exact ce s-a întamplat în Turcia între cele doua vizite ale mele. Tot ceea ce pot să spun este ceea ce văd în comportamentul, privirea şi gesturile celor pe care îi întâlnesc mai mult sau mai puţin în treacăt. Unii sunt tacuţi într-un mod forţat, determinat poate de frică. Alţii sunt neverosimil de veseli şi agitaţi de parcă ar fi câştigat la loto. Ca străin sunt tratat bine. Nu pot să mă plâng. Nu m-a supărat nimeni. Dar modul ăsta de a trata bine pare mai mult obligaţie de serviciu decât ospitalitate. Îţi aduc o cafea la restaurant şi apoi fug în faţa televizorului. Eu îmi văd de treabă ca şi cum nimic nu s-ar întampla. Nu vreau să nimeresc în mijlocul vreunei probleme pentru că deocamdată am alte dude pe cap.

Continue reading

Suna ceasul ! Am si uitat de ce ! Il opresc si incep sa procesez. Parca era o zi importanta azi. Dar parca tot as mai dormi nitel. Ea doarme langa mine, ca un prunc ce a lasat in urma toata agitatia pentru o lume a linistii. E o alta persoana de care imi e la fel de drag ca cea din timpul zilei. As vrea sa o iau in brate si sa o umplu de sarutari ca sa se trezeasca usor enervata, sa imi dea un sarut adormit si sa se intoarca la lumea viselor. Azi nu fac asta totusi. Nu vreau sa o trezesc. Vreau sa o las sa doarma cat mai mult posibil ca sa fie trista cat mai putina vreme. De as putea as vrea sa plec si sa ma intorc pana se va trezi in zori. Sa ii povestesc totul cu un zambet si sa pot incepe cu “uite ce-am facut cat ai dormit”. Nici nu mi-ar fi simtit lipsa. Azi plec departe si o las acasa cu grija mea.  As vrea sa o pot lua cu mine si as vrea sa raman aici. Sa raman in patul asta cald cu toate cele lucruri ale mele ce le stiu aproape. Dar intr-un fel tocmai de asta vreau sa fug. Sa ma indepartez de tine lume a mea ca sa te vad mai bine.
E cam patru dimineata. Pe de alta parte am o neliniste in picioare. Trebuie sa fac ceva neaparat. Trebuie sa fac ceva ce imi doresc de multa vreme si de care acum, cand i-a venit randul parca nu mai am chef. Trebuie sa o iau din loc. Trebuie pentru ca vreau.  Acest “trebuie” imi pare deja mult prea imperativ, mult prea serios, mult prea oficial. De parca o mana m-ar impinge. In fond plec in concediu. Si o fac numai pentru ca asa vreau eu.

Continue reading